  26 august 2010: Planet X – Quantum, 2007„Cand am format Planet X aveam un scop: sa pornesc cea mai dementa trupa instrumentala din lume. Am vrut sa gasesc artisti care sa cante atat de puternic la instrumente incat sa bage frica in sufletul altor muzicieni atunci cand apar pe scena.”
Declaratia ii apartine claparului Derek Sherinian. Cu putin inaintea anul 2000, după incheierea activităţii alaturi de trupa Dream Theater, artistul a lansat proiectul Planet X. Colaborarea cu bateristull Virgil Donati a dus la extinderea ideii lui Sherinian. „Cea mai dementa trupa”, cum ii plăcea acestuia s-o numească, a adunat in cei peste 10 ani numerosi artisti precum chitaristul de jazz fusion, Alex Machacek, basistul Bill Sheehan sau chitaristul de jazz fusion Allan Holdsworth. Chitara din Planet X îi aparţine acum lui Tony MacAlpine.
Afland cu cine lucrase Sherinian am inteles de ce Planet X are soundul de metal progresiv. Eu nu am avut ocazia sa ascult decat "Quantum", dar albumul s-a numarat intr-o vreme printre preferatele mele. Nu cred ca ideea de a face o trupă cu un sunet furios a reusit. Planet X nu suna zgomots pentru ca piesele sunt prea armonioase pentru acest lucru. In plus soundul este complex, baroc, cu influente de jazz. Este o muzica complexa pe care nu poti sa nu o iei in serios, oricat de mult ar incerca sa para agresiva.
Planet X este, de altfel, considerata o trupă deosebita de fusion, combinand rock-ul progresiv cu metalul si cu jazz-ul. Probabil este interesant de ascultat albumul lor live, numit chiar Live from Oz.
Din cate imi amintesc artistii au fost deja in Romania cu ocazia unui festival de jazz, insa nu pot baga in foc pentru asta. Nu am mai gasit referinte serioase in acest sens. Data viitoare, daca a existat deja una, voi incerca sa nu ii mai ratez.
Planet X se poate asculta ca o trupa agitata de jazz traznit, ca una rafinata de rock metal, sau ca o un proiect de rock progresiv caruia nu ii e frica sa arate cu glas tare ce stie si poate.
Se mai poate considera si ca un cocktail original-fusion de influente de tot soiul care, pe scena sau pe album, suna foarte bine.
http://www.myspace.com/planetxsite#ixzz0rVaNZfXs
http://www.xplanetx.com/whatsnew.html
http://www.myspace.com/planetxsite
Va invit pentru Quantum...
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  7 august 2010: Speaking SilenceStiu ca uneori ai nevoie de o muzica altfel. Cu totii avem. Noi, cei care traim in Romania si asta NU ne ocupa tot timpul. Stiu cum e. Ai nevoie de ceva dark, mistic, divin in tot sensul cuvantului, ceva care sa iti declanseze stari, sa te plimbe prin experiente complet noi, inspre care nu te incumetai sa-ti indrepti interesul. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  3 iulie 2010: NasekomixEste cunoscut faptul ca muzica are efect hipnotic si ca, intr-o anumita masura, muzica este hipnoza. Nu stiu ce studii au cei de la Nasekomix, dar cred ca s-ar descurca de minune lucrand ca hipnotizatori profesionisti, iar in cabinetul lor, in loc de diplome care sa imbrace peretii, nu ar trebui sa puna decat coperta albumului Adam's Bushes Eva's Deep.
Adam's Bushes Eva's Deep (2009) este albumul de debut al trupei bulgare Nasekomix, iar pe mine a reusit sa ma hipnotizeze. N-au avut nevoie de ceas pentru asta, ci de un contrabas, o chitara, niste tobe, ceva efecte electronice si, indeosebi, de acordeonul si vocea Androniei care-ti inunda simturile ca un anestezic. Acordeonul ei nu are nebunia lui Yuri Lemeshev, ori eleganta lui Yann Tiersen, ci o anumita carisma, un magnetism… nevrotic as spune.
Sufera de nevroza acordeonul, dar nu respecta tiparul bolii. Este si astenic, si isteric, in functie de “starea de spirit”. Nevrotic, de altfel, este tot albumul, probabil de aceea s-a si mulat foarte bine pe filmul “Eastern Plays” a lui Kamen Kalev, unde trupa apare in cateva scene cu piesele “Inject Me With Love" si “Lady Song”. Daca muzica iti e pe gust, cu siguranta o sa iti placa si filmul.
Probabil ca muzica lor ar putea fi utilizata drept coloana sonora si pentru o versiune cinematografica a Omului ilustrat a lui Bradburry, pentru ca fiecare melodie te transporta in povesti diferite. Esti supt in cate-o dimensiune moment in care piticii de pe creier evadeaza, isi pun picioroange si danseaza intr-o tentativa de a-ti hipnotiza ce ti-a mai ramas din constient.
Daca functioneaza, atunci sa te tii…pentru ca urmeaza caruselul. Te trezesti pe-un cal verde ce iradiaza ca o ciuperca de Cernobil, cu un joint in bot si la gat cu haturi avand chipul lui Che… Te intrebi daca nu care cumva vorbeste. ”Ai mai vazut vreun cal vorbind?” iti raspunde el, moment in care sari de pe sa ca de pe o trambulina, dai cu capul de un nor, te ineci cu puful lui si iti dai seama ca esti pe o pajiste cu papadii si de tine rade sacadat tick tock…tick tock, cu gura pana la 3 si 9, un ceas. Te ridici si incepi sa alergi pe clapele acodeonului Androniei, fagi bungee-jumping pe corzile contrabasului lui George si pe cele ale chitarii lui Michail si ajungi sa te feresti de betele ritmate ale tobelor lui Sandi.
Partile electro ale melodiilor vin sub forma de fulgere, incep sa te curenteze placut si sa-ti tatueze licurici pe creier, licurici care vor ramane mereu acolo si vor reactiona de fiecare data cand vei auzi vocea lui Roni(Andronia), care e poezie, incantatie, indiferent daca versurile sunt in bulgara sau in engleza. Hipnoza functioneaza diferit la fiecare, e clar. Pe mine m-a facut sa scriu. Tu nu esti curios sa vezi ce ti se intampla?
Sedinte gratuite de hipnoza gasesti in video-urile mai jos, dar, pentru o calitatea superioara a sunetului, recomand pagina http://www.myspace.com/nasekomix unde vei gasi aproape toate piesele de pe album.
Inject Me With Love (Инжектирай ме с любов)
Lady Song - Live
Adam's Bushes Eva's Deep - Live
Amore Mio - Live
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  22 iunie 2010: Alela DianeA venit vara, si o data cu ea am revenit si eu pe Muzica Nu Ucide, dupa o lunga (recunosc) pauza. Pauza de ascultat muzica insa nu am luat, ba dimpotriva, nu cred ca as fi lucrat cu atata inspiratie fara doza de fundal sonor care m-a acompaniat. Asa ca here I am, back again, sa-ti mai spun despre "incarcatorul" bateriilor mele, ale tale, si ale tuturor, muzica.
Recent am descoperit nu o, ci acea cantareata care uimeste prin simplitatea modului de a aborda muzica si implicit viata: Alela Diane.
Aterizata pe scena orasului mare direct din confortabilul pitoresc al Nevada City, California, Alela Diane e o tanara reprezentanta a stilului New Weird America, psych folk care parca se incapataneaza sa iti demonstreze ca sub cliseul de "o fata cu par lung si cu o chitara in brate" se ascunde mult mai mult de atat. Muzica ei a fost pusa in sertarul de Folk, Acoustic, Americana, dar seamana cu the deeper parts of the river...
Undeva, in mijlocul junglei umane plina de afise publicitare, claxoane si trafic, Alela Diane paseste intr-un stil mai oldie dar uman pe drumul propriu, incercand parca sa faureasca urmatoarea piatra pe care isi va lasa urmele. Da, stiu, vei zice "Unde mai gasesti in lumea asta plina de metode de comunicare si fara comunicare reala acel om calm, linistit, acel visator veritabil?". Ei bine, acel prototip exista (cred) in fiecare dintre noi, insa la Alela Diane se muleaza intr-atat de bine incat sa reflecte inspiratie din aproape orice.
Ii ascult albumele si un gand obsesiv imi revine: Alela Diane nu pare facuta pentru lumea actuala, si totusi ii descrie atat de acurat imperfectiunile...Uneori pare prea fragila, insa increderea data de muzica o lasa sa surfeze energic pe locurile uitate ale visatorilor, calarind valul urias de flower power.
Alela a crescut intr-o familie unde muzica era pusa pe masa in loc de desert. Desi muzicieni amatori (tatal ei nu a mers mai departe de a canta intr-o formatie de Dead band cover), parintii ei raspandeau instinctual placerea de a asculta muzica adevarata. Acasa, se serveau numai piese de drag de folk, cu putin psihedelic piscator, si cu melancolia tipica peisajelor californiene.
Alela Diane se trezea pe piesele fredonate de parintii ei, si seara adormea tot pe auzul melodiilor alungatoare de frici. Aceasta a fost combinatia care a convins-o definitiv, insa nu atunci, ci exact la momentul potrivit. Pierduta intr-un oras mult prea zgomotos si golit de frumos, la o varsta la care trebuia sa isi ia costumul de "adult", departe de casa, singura certitudine venea din acele cantece pe care le auzise odata, cand era un copil cu ochi plini, visatori, si nu a durat mult pana sa se agate cu incredere de muzica: a gasit ingredientul lipsa, a avut debutul tardiv, dar spectaculos in muzica.
Inspiratia a venit si din acceptarea faptului ca pana la urma trebuie sa existe un divort, nu neaparat unul oficial in acte, ci unul firesc, dintre copilul de alta data, ce tanjea dupa afectiune si protectie, si adultul ce trebuie sa faca o diferenta, sa sparga zidurile confortului si sa devina hibridul potentialului sau maxim.
Pornind pe drumul muzicii cu mentalitatea "De ce sa stai intr-un singur loc, cand adevarata casa ti-e in inima?", a inceput o viata noua, concentrata intr-un singur bagaj. Si cum gandurile meditative, profunde, scamosate de banal nu prea merg in stilul americanesc, artista a empatizat cu un alt fel mentalitate, cand in 2004 a facut turul Europei. Aici drama era la ea acasa. A perceput Europa ca fiind acel spatiu in care a spune pe nume marilor framantari umane e un ritual langa ceaiul de dupa-masa, si nicidecum un tabu. Inspirata de acest petic mai putin pragmatic al lumii, a compus primul album, The Pirate's Gospel.
Apoi, desigur, pentru partea tehnica, a revenit acolo unde a auzit pentru prima oara fata adevarata a muzicii, pe veranda casei de la Nevada, si mai ales in studioul tatalui sau, unde preturile nu erau foarte ridicate. Au facut impreuna inregistrarea, departe de urechile bussinessmanilor, si aproape de pasiunea pentru sunetul bine masterizat.
Pregatit in serie mica, imbracat in coperti de hartie si dantela cusute de mana, albumul era acum pregatit sa fie daruit cu drag prietenilor (si acestia tot in serie limitata). "The pirate's gospel" exprima ideea evaluarii si reevaluarii personale, prin intermediul descoperirii trecutului, al vietii din jurul tau. Nu este decat un album in care Alela iti fredoneaza in intimitate pe o voce calda, intima tot ceea ce tine de adevaratele esente ale vietii de pamantean: dragostea, familia, si fiecare petic de natura din jurul nostru, adica tot ceea ce conteaza! [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  16 iunie 2010: Amadou et Mariam – Afric@As fi putut scrie cronica meciului de fotbal dintre SUA si Anglia. Aminteam cate ceva despre cultul fotbalului din regatul britanic si cate ceva despre yankei si soccer-ul lor. N-as fi putut trece peste modernele stadioane sud-africane si notam cateva date care ar fi facut Romania de ras. As fi putut, dar, evident, nu am facut-o.
Totusi, daca tot am amintit despre Africa moderna, mi-am zis sa scriu cate ceva despre muzica de pe continentul negru, asa incat… Amadou et Mariam.
Amadou si Mariam formeaza un cuplu cu sase albume la activ, cel mai recent dintre ele fiind “Welcome to Mali” - 2008 (numele albumul este, oarecum, inselator, deoarece despre melodiile lor nu se poate spune ca se concentreaza pe o anumita parte a continentului african. Ba, mai mult, ele “rup” cate ceva din genuri muzicale care nu sunt tocmai specifice Africii).
Mali este si locul in care s-au nascut cei doi. In copilarie ambii si-au pierdut vederea si asa au invatat cum lucreaza destinul, pentru ca, in 1977, s-au cunoscut la un institut pentru persoane cu probleme similare. Pe parcursul studiilor ei cantau separat si, in cele din urma, au format un fel de trupa a institutului.
Dupa terminarea studiilor s-au casatorit si au infiintat trupa care activeaza si astazi (au cantat inclusiv in deschiderea Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud).
Muzica celor doi soti a evoluat de la doua voci si o chitara la un complex amalgam de sunete. Sintetizatoarele si partile electronice din melodiile lor se imbina, bizar poate, cu chitara lui Amadou. Dar bizar nu inseamna, neaparat, rau, iar in acest caz, inseamna, de cele mai multe ori, bine.
Sigur ca albumul nu este perfect, dar e greu sa faci ceva perfect atunci cand experimentezi. Iar ei au experimentat, cu parti electronice, cu trompete, cu baterii, cu ritmuri de pop, jazz, rap.
De-a lungul carierei lor, timp in care au cantat prin mai multe parti ale lumii, cei doi au colaborat cu Manu Chao si, pe ultimul album, cu rapper-ul somalian (na, ca astia nu au numai pirati!) N’kaan.
Important este ca, prin ceea ce creeaza, reusesc sa transmita emotii si o fac intr-un mod interesant. Emotiile transmise de ei prin muzica se preschimba intr-un arc virtual ale carui sageti ti se infig undeva la baza coloanei veretebrale si transmit impulsuri care te determina sa te misti pe ritmul impus de ei. Iar cand reusesc sa faca asta, nu te mai gandesti la detalii tehnice. Asculti si te lasi purtat pe valuri de muzica proaspata si racoritoare (ca tot avem nevoie de asa ceva acum). [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  3 iunie 2010: Reno Project & othasAceste randuri sunt - mai degraba si mai mult decat in alte cazuri - o invitatie pentru a descoperi o trupa. Si, in plus, daca resimititi nevoia, o tema de reflectie... Spun asta pentru ca, de data aceasta este vorba despre niste artişti cvasi-necunoscuti, cel putin dacă treci dincolo de spatiul LastFm sau MySpace. Eu am avut surpriza intalnirii cu Reno Project downloadand muzica in speranta gasirii unei trupe noi de funk.
Prin urmare nu pot povesti prea multe despre ei, decat cele cateva informatii pe care am avut ocazia sa le culeg si eu. Dar mi-am dorit sa ii pot prezenta chiar si asa pentru ca suna si bine si frumos.
Pe scurt, trupa este frantuzeasca, dar nimic din stilul ei nu ar trada acest lucru. Influentele - dupa cum subliniaza cei trei - sunt variate, de la Herbie Hancock – pe care cei de la Reno Project il vad ca fiind ”god on Earth”, la Sex Pistols, Miles Davis sau Daft Punk. Albumul Jamendo suna electro-jazz, chill, putin funky, vag retro, foarte armonios, soft ca sound si, totodata, ritmat. Toate piesele sunt in acelasi stil, echilibrate, unitare ca ton si trimitand – judecand dupa propria mea experienta - catre acelasi registru emotional de relaxare-reverie.
Ultimul album, aparut in aprilie 2010 - My Little Cookie - suna foarte electro pop, e de gasit, mai degraba, intr-o atmosfera de club, amintind, pare-mi-se, de Calvin Harris.
De ce un articol despre o trupa putin cunoscuta? Acest gest vine in continuarea reactualizarii unei topici - care vi se pare, sigur, familiara: se mai face astazi muzica buna? Am avut de curand o discutie cu un prieten care a cantat pana nu demult si care m-a surprins cu aceasta intrebare - atat de general si naiv formulata - la capatul careia intuiam si un semn de exclamare retoric.
Paseismul romantic de tipul „astazi nu se mai poate auzi ceva de calitate” mi se pare neintemeiat fie si prin simplul fapt ca astazi se compune enorm. Nu stiu daca Reno Project sunt reprezentativi pentru a infirma aceasta idee, insa, cu siguranta, ca ei mai sunt multi... Artisti de calitate, cu idei, pe care ii poti descoperi numai daca asculti altceva decat posturile muzicale si de radio cunoscute, daca mergi dincolo de scenele asaltate de public si depasesti granitele tarilor al caror nume este asociat cu muzica de calitate. Ei sunt cei multi care canta in cluburi cu public restrans. Si nu este vorba de ratare mascata de un snobism underground, sau de „cum merg lucrurile”cat – cred, mai degraba - de inflatia resimtita pe piata muzicala.
Daca deschidem orice program de muzica ce difuzeaza piesele de azi avem toate sansele sa fim de acord cu ideea ca „azi nu se mai canta ca altadata”. Dar, pe de alta parte, astazi se si face mult mai multa muzica decat inainte. Si, chiar daca drumul spre celebritate e pavat cu intentii rele, dincolo de ea exista o multime de proiecte muzicale de calitate. Desi poate suna pragmatic si deloc dramatic, cu cat paleta de oferte este mai generoasa, cu atat sansele ca o piesa buna sa ramana necunoscuta sunt mai mari. Unul din avantajele reale ale lumii moderne este acela ca talentul nu mai apartine unei elite sociale. Oricine poate fi artist, si inca unul bun, dar este tot mai greu sa devii formator de opinie sau „lansator de trend-uri”.
Cred ca a considera ca astazi nu mai exista muzica buna pe o piata artistica uriasa este ca si cum ai spune, in mod complet ingust si acritic, ca nu exista viata extraterestra fara a tine cont de argumentul statistic bazat pe ideea dimensiunii fabuloase a spatiului.
Si pentru ca ma bucura faptul - real, verificabil - ca astazi se compune si se canta mult si bine, va propun o pastila saptamanala de artisti noi, putin sau mai deloc cunoscuti, un underground autentic. Nimic complicat, o piesa-doua, cateva cuvinte si link-uri utile. Mie una imi va placea sa ii descopar.
In final doua link-uri despre Reno Project si, desigur, cateva piese...
renoproject.bandcamp.com
http://www.myspace.com/renoproject
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  30 mai 2010: Radiohead covers, top 77Vor fi mii de oameni anti intotdeauna si vor fi alte cateva mii pro, declarati, ostili, cu mingile sub brat si pozitii defensive, intotdeauna gata de noul val de atac, orice ar insemna asta pentru ei. Unii folosesc vulgaritati pentru a-si manifesta nemultumirea si sugestiile catre alte genuri muzicale, altii vor crede pana la sfarsit ca doar ei detin secretul muzicii, al vietii, al absolutului pe o directie de marketing, genialitate sau pur si simplu melodicitate si comunicare.
Asa cum se intampla aproape mereu cu toate trupele foarte mari (ca si renume / vanzari / influenta) sau in jurul carora se creeaza un cult, Radiohead si-a impartit publicul in fanatici – acestia vor inghiti orice vine din partea trupei si vor plange pentru fiecare esec sau spitalizare pe motiv de supradoza de bamba a membrilor componenti, stiu fiecare vers pe de rost (adesea sunt confundati cu fanii), ascultatori activi (fanii) – cei care se duc la concertele trupei, ii promoveaza / recomanda prietenilor si le cumpara albumele si ascultatori ocazionali, adica majoritatea dintre noi, care nu stim pe de rost toate versurile pieselor lor, nu facem un cult dupa fiecare piesa pe care o ascultam de mai mult de 3 ori si, indraznesc sa spun, ni se rupe ca Radiohead vine in Romania daca noi nu avem bani sa mergem la concert. Suntem un fel de “semi-fani”, rude mai sarace ale fanilor. E simplu si e dezamagitor oarecum, dar – sa fim realisti – it’s just a band. Asa cum toate sunt pana la urma.
Putea fi Top 2, 5, 15 sau 72, nu cred ca ar fi existat o diferenta ca si titlu; este o exagerare voita, nu pentru ca nu iti voi prezenta destule de cover-uri Radiohead, dar pentru ca m-am folosit de titlurile-carlig tipice jurnalismului sau, mai nou, blogurilor de nisa, cu scopul de a-ti atrage atentia. Si ti-am atras-o, sau – ceva mai corect spus – erai curios / curioasa care anume top de piese covers Radiohead stie tipul asta de care eu, ascultator cu experienta de muzica buna, nu stiu deja. Poate il completez. Sau poate ii spun ca nu stie nimic, pentru ca, evident, “Peter Gabriel e tata lor, e dumnezeu!”.
Radiohead e una din multele trupe in jurul carora se aduna oamenii si argumenteaza pro-contra. Ei nu sunt pro si nu sunt nici contra. Sunt ambele simultan si reprezinta lucruri diferite de cele mai multe ori.
Tot in jurul trupelor de acest gen (cult bands) apar oamenii care “le cunosc pe toate”. Intotdeauna acesti oameni sunt mai inteligenti decat tine, inteleg mai multe decat poate mintea ta sa inteleaga, au capacitatea sa interpreteze mai corect decat tine si, desigur, daca nu stii o piesa anume, care nu a fost niciodata publicata pe nici un album, de nici una din casele de discuri cu care trupa a avut vreodata contract, man, you know shit about Radiohead!
Cu siguranta nu ai inteles la ce se refera “Karma Police”, “Lucky”, “Fade out”, “Reckoner”, sau oricare alta piesa semnata Thom Yorke & Co, de aceea cel mai intelept lucru e sa nu indraznesti sa ai o parere proprie. Daca totusi ai, tine-o pentru tine, risti sa te trezesti muscat de-o mana sau sa fii nevoit sa dai din cap afirmativ fara sa stii despre ce se discuta.
Nu cred in trupa absoluta, muzica absoluta, cea mai, cel mai, nu exista mai, nici in oameni care sufera de o genialitate pe care nu as putea sa o pricep niciodata si nici intr-o treapta atat de superioara (orice fel de intelegere sau aptitudine sociala) incat nu poate fi atinsa niciodata de o alta fiinta umana.
Adica nu cred ca trupa Radiohead e cea mai, cum – pentru mine – nu exista nici o trupa sau o persoana cea mai. Conteaza mult sa pot empatiza cu acel om, sa ma pot identifica intre randurile acelui mesaj, sa simt ceva, cat de stupid - versus - doar sa aud si sa recunosc sensul standard al unei expresii.
Revenind, am gasit o serie de cover-uri Radiohead care mi-au incantat auzul.
Un cover, pentru mine, poate fi:
o reproducere buna;
un adaos sau completare la ce am gasit deja / am simtit / am inteles;
o varianta diferita, uneori mai intensa, alteori mai cerebrala, sau emotionala
orice altceva consider eu ca este in acel moment.
Unele dintre aceste cantari sunt reproduceri, altele sunt mici capodopere, endorfine eliberate in multime, strigate de ajutor sau, pur si simplu, cautari, spre mine, spre noi.
Nu voi face un top, notand de la 1 (cel mai) catre 10 (cel mai putin), pentru ca prea tine de cearsafurile fiecaruia. Totusi am sa listez un numar de cover-uri, grupate in functie de titluri si, la cateva, cu un adaos de filtrare dupa calitatea sunetului si notorietate, a.k.a. profi vs. amatori.
Creep
Korn
Echostream
Damien Rice
The Pretenders (live)
Street Spirit
Eliza Lumley
Peter Gabriel
Climbing up the walls
The Twilight Sad
Chris Cornell
Lucky
My Brightest Diamond
Dobious Ranger
Warren Haynes (live)
Karma Police
Profi
Christopher O’Riley (piano)
Easy All Stars
John Vanderslice
Amatori
1.
2.
The Springstreeters (versiune a capella)
4.
5.
Reckoner
Profi
Gnarls Barkley
Joesph Colato
Amatori
1.
2.
3.
4.
Redliners (a capella)
Paranoid Android
Sia
Slaraffenland
Brad Mehldau (pian)
Easy all stars
Vitor Araujo (pian)
Diverse
Mark Ronson – Just
Pete Kuzma – High & Dry
Cold War Kids – Electioneering
Doverman – Airbag
Vampire Weekend – Exit music
Marissa Nadler feat. Black Hole Infinity - No Surprises
Vive la Noiz – Idioteque
Chris Walla – Polyetherene (1+2)
Mobius Band - Subterranean Homesick Alien
Flash Hawk Parlor Ensemble - The Tourist
David Bazan's Black Coud - Let Down
*Scuze pentru modalitatea de afisare a pieselor gazduite pe trilulilu.ro, problema e la ei si nu la noi. Totusi, daca se prefera pagina directa a piesei, click-dreapta pe link si "Open in new tab" - utilizatorii Mozilla Firefox si "Open in New Window" sau tab - utilizatorii de Internet Explorer.
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  19 mai 2010: A Free Ride …cu Dizzy GillespieCand vine vorba de muzica lui Dizzy Gillespie probabil ultimul album al carui nume ti-ar veni pe buze ar fi Free Ride. Mai ales daca esti un fan, un connaisseur intr-ale jazz-ului si daca tii cu tot dinadinsul la imaginea purista, scrobita, pe alocuri plicticoasa si neexpresiva a acestuia din urma.
Dizzy Gillespie intra, ca si alti artisti despre care am mai scris, in categoria talentelor a caror muzica nu poate fi epuizata intr-un articol scurt si asupra carora, probabil, voi reveni. Am ales - insa - sa incep cu acest album pentru ca pur si simplu imi plac piesele lui. ...Si stilul vesel, combativ, si, totodata, a la lejere, care aminteste de atmosfera cool a filmelor anilor ’70.
Mi-am amintit de Free Ride in urma cu cateva seri cand, fiind la o cafea pe Calea Victoriei, in Bucuresti, cu niste prieteni iubitori si cunoscatori de muzica, incercam sa ne inchipuim ce altceva - decat un jazz monoton, dar tenace - ar merge pe fundalul intalnirii noastre.
Free Ride este un album usor de ascultat si placut de la prima piesa, daca apreciezi genul... Stilul sau retro (desigur), dinamic, soundul specific de chitara, aerul sau – atat de des remarcat – de film politist cu eroi care ies cu bine din orice traznaie, dau o imagine unitara si armonioasa de ansamblu. Singura exceptie lirica - dar care ar merge, si ea, foarte bine, intr-un film cu despartiri si regrete - este Love Poem for Donna.
Free Ride iti da impresia ca a fost compus din joaca, dar una a profesionistilor. Gillespie a colaborat pentru acest album, aparut in 1977, cu apreciatul compozitor si pianist Lalo Schifrin.
Desi nu este unul reprezentativ pentru discografia lui Gillespie si nici nu a fost prea bine receptat de ochiul critic al iubitorilor de jazz “serios” - de fapt, Free Ride este, mai degraba, funky - cred ca ne putem gandi lejer in felul urmator: daca unui artist de talia lui Gillespie nu i-a fost jena sa lucreze la el, atunci nici noua nu ar trebui sa ne fie sa il ascultam, daca ne place...
Links:
funkallisto.blogspot.com
artistdirect.com
Va invit pentru:
Unicorn (prima piesa de pe Free Ride)
Fire Dance (cu aerul ei pronuntat disco, amintind pe alocuri de Boney M, parca...)
Incantations
Love Poem for Donna
The Last Stroke of Midnight
foto: jazzhouse.org
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  28 aprilie 2010: Four ton Mantis - Nissan QashqaiMusician, programmer, recording artist, beatsmith, dance floor commander, composer, sound designer, bad ass motherfucker. Cam asa se descrie brazilianul Amon Tobin, un mic geniu nebun al muzicii electronic-experimentale, din fericire mai aproape de non-mainstream, ceea ce il face cu atat mai excentric, mai avant-garde, mai valoros.
Personal, am intrat in contact cu muzica lui prin Taxidermia (2006), filmul ungurului György Pálfi, un arthouse movie obscen, intunecat, un adevarat delir vizual, pentru care Amon Tobin a semnat coloana sonora, aproape reusind sa creeze ceva daca nu la fel de intrigant si bizar ca povestea in sine a filmului, macar la fel de atmosferic.
Spuneam la inceput ca inca nu e un artist mainstream. Poate ca am dreptate doar pe jumatate. Poate nu am dreptate deloc. De ceva vreme ruleaza si pe ecranele noastre reclama la Nissan Qashqai, SUV-ul cu nume de trib nomad, a carui soundtrack e semnat Amon Tobin, cu Four ton Mantis (de pe albumul "Supermodified" 2000, poate cel mai comercial album al lui).
Intre timp, am aflat ca aceeasi melodie a fost folosita si intr-o reclama la o cunoscuta bere canadiana, dar si la un canal de televiziune cu animatii pentru adulti. Cumva de inteles. 4 ton Mantis e pura nebunie. Un melanj apocaliptic de beat-uri psihedelice, sunete orchestrale, greu de incadrat intr-un gen musical anume, insertii de drum'n'bass, trip-hop, funk, sample-uri de sunete abstracte, de pian, jazz, orientale si alte nebunii (a)sexuale. Videoclipul original e un trip suprarealist, intr-un urban decadent, un fel de eraserhead meets graffiti.
Revenind la Nissan Qashqai, alegerea acestei melodii nu pare a fi una tocmai intamplatoare, caci masinuta se vrea urban-proof mastered, mai puternica, mai atragatoare, mai agila, depasind elegant "capcanele" urbane, transformand metropola intr-un teren de joaca (cel putin asa zic "publicitarii").
In Paris, adiacent campaniei TV, statiile de metrou prind viata, devenind adevarate show-room-uri pentru noul Nissan (un fel de paintball fluorescent-artistic). In timp ce multi reproseaza ca aduce mult cu reclama pentru Sony Bravia (cea cu exploziile de vopsea), eu nu ma gandesc decat ca ar fi mers ca o manusa o incercare usor mai agresiva de a ilustra "jungle urbana".
Cat priveste masina in sine, nu prea sunt o "pro motor girl". Tata zice, sec, ca e buna. Expertii spun ca are dimensiuni compacte si linii armonioase, nu stiu ce fel de sistem de tractiune original, o garda la sol numai buna pentru trecut obstacole si alte "bazaconii" in care deja m-am pierdut.
Imi imaginez, totusi, ca ar arata extreme de atragatoare, pe strazile din oras si nu numai, cu 4 ton mantis in boxe.
Spotul publicitar
Piesa originala
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  19 aprilie 2010: VA Funky Stuff (The Best Of Funk Essentials) - toate-s vechi si noi sunt toateAm descoperit foarte de curand o mica colectie de hituri funk pe care am ascultat-o cu placere si surprindere. In spiritul dinamic al muzicilor bune de tip “old school” m-am gandit sa trec in revista, cu mici comentarii, piesele si artistii cu pricina.
Albumul mi-a produs si bucurie si dezamagire. Cred ca ambele stari pot fi imparatasite de iubitorii genului care, pe de o parte, isi vor aminti, poate, cum era sa dansezi cu ai tai la mare pe ritmuri disco-funk; pe de alta pot avea reconfirmarea – daca au avut naivitati, ca mine – ca nimic nu este nou sub soare si hiturile de azi sunt, de fapt, cele de altadata. Asadar...
Parliament - al carei titlu se trage de la marca de tigari cu acelasi nume - este una dintre cele doua trupe de funk (alaturi de Funkadelic, despre care am mai vorbit), care marcheaza anii ‘70 in stilul P-funk (nu s-a cazut de acord in privinta semnificatiei termenului. Sa fie de la “pure funk” sau o prescuratare de la “Parliament-Funkadelic ?...). Fara sa intru in detalii tehnice care ma depasesc, aceasta subspecie a genului presupune, printre altele, influente de jazz si blues, prezenta sintetizatoarelor, lipsa accentului pe solo-uri de tobe. O prestatie spectaculoasa pe scena (daca ne uitam fie si numai la George Clinton...), cu influente asupra hip-hopului, Parliament e prezent pe album cu doua hituri: Flash Light si Tear the Roof of the Sucker.
Bar-Kays, o trupa de funk care a cantat in anii ’60 alaturi de Otis Redding, vine cu hitul Too Hot to Stop. Mi s-a parut interesant ca o secventa de clape suna, parca, rupta direct dintr-un concert Emerson, Lake & Palmer.
I Don’t Believe You Wanna Get Up and Dance (Oops!) poate trezi nostalgie celor au crescut cu ritmurile trupei Snap. Piesa a fost un hit la sfarsitul anilor ’70 si, ascultand-o, poti recunoaste foate usor originile altuia mai nou, Oops up. Am citit ca in Anglia cantecul celor de la Gap Band se danseaza intr-un mod straniu, cu o coregrafie aparte, adica stand pe jos si imitand valuri, mersul avioanelor sau cine stie ce altceva asemanator. M-am uitat Youtube ca sa ma conving si, intr-adevar, asa este…J
Am descoperit, mai departe, si ca piesa Ain’t Nothing But a G Thang, interpretata de Dr. Dre si Snoop Dogg, este inspirata din cel mai cunoscut hit al lui Leon Haywood, I Want’a Do Something Freaky to You.
Colectia mai cuprinde si cel mai mare hit al lui Hamilton Bohannon, Let’s Start the Dance, alturi de doua piese ale unei trupe, tot din anii ’70, al carei nume imi aminteste de mancarea chinezeasca, Con Funk Chun: Ffun si Chase Me. Cameo, cunoscut azi, mai degraba, pentru Word Up! - preluata si ea in varianta rock de Gun sau Korn – completeaza cu piesa Rigor Mortis.
In sfarsit albumul ii aduce si pe celebrii Kool and the Gang. Faimosi pentru hit-urile disco, membrii trupei au inceput, de fapt, cu un sunet jazzy-funky, a carui influenta se simte, in opinia mea, in complexitatea variantei lui Jungle Boogie, Jungle Jazz. Este si piesa mea preferata din colectie, ea fiind preluata sub o forma sau alta, de mai multi artisti. Ea apare, de altfel, si in coloana sonora a filmului Pulp Fiction. Alaturi de ea se regaseste si Funky Stuff.
Va invit sa ascultati
Jungle Jazz,
I Want’a Do Something Freaky to You,
Too Hot to Stop
Don’t Believe You Wanna Get Up and Dance (Oops!)
Enjoy…
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  12 martie 2010: Joshua James - Folk european, americanEu sunt un britanofil. Probabil nu exista termenul, dar nu are nici o importanta. Am ascultat in ultimii 10 ani atat de multa muzica incat am ajuns sa-i recunosc cand sunt britanici (sau europeni) si cand sunt americani. Au voci mai crunte europenii. Sunt mai acizi si poezia lor e deseori mai plina, la fel cum in cinematografia europeana realismul si estetica sunt mereu luate din alte unghiuri decat din perspectiva celor americane (culte). Discriminez, evident, dar am si argumente daca e necesar.
Mi-am facut in minte un top al tuturor artistilor pe care ii ascult, care m-au impresionat cel mai mult, care si-au pastrat amprentele in mine ani de-a randul si nu mi-a fost greu sa trag linia: imi plac mai mult europenii. Imi place alternativul lor si intelegerea lor vizavi de utilizarea cuvintelor ca si cod de comunicare. Imi plac injuraturile lor si inovatiile lor muzicale. Imi plac conceptele din spatele oamenilor, gustul cu care isi imprima stilul de viata pe chipuri, tupeul civilizat cu care isi cresc odraslele, furia lor constiincioasa si sunt absolut convins ca imi plac si femeile lor.
De aceea, poate, am fost destul de suprins sa aflu ca Joshua James nu e britanic, dar american, din Lincoln, Nebraska. American cu fruntea inalta si cu maini lungi, bune atunci cand te agati de orice sa ramai in viata si, poate, sa-ti spui chemarile, pierderile si numele. La fel ca si David Ford, face o muzica europeana, canta un folk european, desi l-am incadrat cu totii intre Bob Dylan si Neil Young ca si influente.
James are un timbru al vocii placut si intim, aproape de Damien Rice, cu influexiuni limpezi, tipice folk-ului ne-american, o adresare simpla, dramatica si ceva mai plina de emfaza in punctele cu intensitate ridicata din piese.
Scrie ca face muzica de la 6 ani (aren’t they all?) si ca ofera o perspectiva a unui suflet batran (a se citi intelept) pentru cei 25 de ani ai lui. Ce e drept, omul isi cunoaste sufletul si il pune pe masa sincer, fara frustrari, emotionant, atingand timpanele cu o delicatete de femeie; sunt putini artisi pe care am ajuns sa-i apreciez pe astfel de considerente si sunt multumit de mine ca pot face acest lucru.
Este evidenta implicarea lui emotionala in conceperea muzicii, felul in care respira notele si tragismul (european) din voce, la fel si atitudinea lui, daca imi permiteti, incantator de depresivo-pozitiva, mic budoar de frantuzoaica moderna ce scrie versuri refuzand sa accepte vreodata ca Baudelaire ramane Baudelaire, chiar fumat si clasic cum este.
Una peste alta, Joshua James are know-how-ul, are vocea, scrie binisor si stie aceste lucruri; nu are nici un motiv sa nu iasa in fata iar eu i-am gasit prea putine si puerile motive sa nu-l ascult. Faptul ca nu e european e strict o chestiune legata de gust si de preconceptie personala cultivata. The boy can sing.
Am ascultat o piesa mai demult, asa incep toate povestile romantioase cu tenta muzicala intre emitent si receptor. Apoi intreg albumul. Cred ca singura mea deceptie legata de subiect este ca nu-mi permit sa-mi cumpar toate albumele Joshua James, as putea face o supriza placuta mai multor persoane dragi.
In loc de cantece patriotice, de indemn si de lupta, intr-o zi vom canta cantece hippie, cu flori dupa urechi si marijuana in buzunarul de la piept al camasii. Sau vom face intrecere off-road, in vane mari, jumatati de proiectile golite de decizie, spre ceva nou, inventat pe loc, despre care vom scrie in viitor cu patos si intelepciune (europeana musai).
De fapt, voiam sa ajung la versurile lui Joshua James. Poezii simpliste si cu aer de drama, ansamblate pe o voce calda. Majoritatea sunt pozitive, unele cu iubirile noastre, altele cu iubirile lui; auzi ironii lucrate acustic si idealuri si caderi.
Probabil, din muzica interzisa de parintii sai, James a extras esentialul sau poate l-a inteles altfel, ca atunci cand esti nevoit sa citesti pe ascuns, toate povestile te captiveaza mai tare, refuzi sa mai auzi altceva decat rulajul din tine, impulsurile electrice sa fixeze stari in memorie, tu sa taci si cand ai ceva de spus, pentru ca - asa-i ?- acum stii mai multe si emiti asertiuni argumentate…
Interesante in muzica sa mi s-au parut trecerile, pasajele unde a combinat, fara falset sau exagerare artistica, septime cu minore (i-auzi ce spune asta!) in ritm alert, aproape de copilaria mea, primele cantece de folk romanesc scolar, lipsit de intelectualitate dar plin de ochi umezi si febrilitate, pentru ca vorbeau limba mea si exprimau emotiile mele.
De aceea, Joshua James mi-e aproape si, cred, il inteleg asa cum cred eu ca trebuie inteles, desi fiecare are sa spuna acelasi lucru si ca, totusi, intelege altceva.
Versurile pieselor se refera la copilarie, la frumusete si liniste cautata, se refera la moarte si zbatere umana, la feminism si induranta, claustrofobie si obedienta, razboi si singuratate, la ultimele sunete inainte sa stingi lumina si se refera la ale noastre, umane, gresite, singure si pline de speranta.
N-am sa mai lungesc treaba, Joshua James este un artist tanar, intrat de doar cativa ani pe piata larga de muzica si (slava Youtube-ului) un exemplu fericit de cum ar trebui masterizate albumele de folk-indie-country si in Romania, iar faptul ca eu am un apetit anume pentru europeni si pentru alte genuri de muzica decat folk nu-i schimba pozitia castigata si calitatea muzicii facute.
Auditie placuta!
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  9 martie 2010: Kenny Garrett si primele sunete de free-jazzPrima mea intalnire cu muzica de jazz a fost rodul unei intamplari. Am ajuns la Festivalul de Jazz din Bucuresti - candva prin studentie - pentru ca cineva nu mai putea veni la concert. Daca ar fi fost un concert greoi, sofisticat, neantrenant, poate nu as mai fi scris astazi acest articol. A fost, insa, Kenny Garrett Band. Cand am regasit, de curand, printre cd-uri, albumul Standard of Language, m-am bucurat mult ca pot face o calatorie in timp.
Asadar...Necunoscatoare intr-ale genului decat indirect, ascultand - ca asa se nimerise - rock vechi cu influente de blues si jazz, nu m-am dus cu asteptari prea mari. Nu imi place jazz-ul care pune mult accent pe partea vocala, muzica foarte lenta, “asezata”, pe scurt si nu prea tehnic, lirismul in jazz...
Kenny Garrett Band cantau dinamic si aveau o atitudine foare naturala. Avand auzul antrenat de solourile si spectacolul rock-ului clasic, mi-au parut molipsitoare ritmul si entuziasmul improvizatiei lor, joaca pe instrumente. Descopeream jazz-ul prin latura sa plina de personalitate, prin apropierea de public, prin efervescenta si creativitatea lui...
Nici nu e de mirare, aveam sa imi dau seama mai tarziu, pentru ca Garrett a cantat timp de cinci ani alaturi de Davis. Adesea numele lui este asociat cu, probabil, cea mai influenta figura a fusion-ului. Desi a incercat sa isi descopere o identitate proprie, Garrett nu s-a simtit apasat de acest lucru si il considera un episod extrem de important din istoria sa personala de artist.
Kenny Garrett canta free-jazz (desi cred ca, in cazul jazz-ului, termenul “a face muzica” este mult mai graitor) si jazz de avangarda. Cu alte cuvinte improvizeaza mult. Trupa in care activeaza in prezent este o reuniune de staruri. Five Peace Band ii aduna laolalta pe Chick Corea, McLauglin, Christian McBride si Vinnie Colaiuta (va fi, probabil, pe viitor, si un articol despre trupa).
Am reascultat acum cu placere Standard of Language, din 2003, insa fara a-mi trezi mult entuziasm (exceptie face chiar piesa cu acelasi nume). Din cate am inteles albumul care l-a propulsat ca artist cu o individualitate a sa a fost apreciatul “African Exchange Student”, aparut la inceputul anilor ’90.
Iata in continuare, de ascultat, “Kurita Sensai” (preferata mea), “Standard of Language” si “What is This Thing Called Love ?”
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  8 martie 2010: Top 7 pentru ElePentru Ele, femeile, pe care le iubim neincetat si fara oboseala, le iubim pentru ca exista, le iubim pentru ceea ce sunt. Am ajuns la acel moment in care mi-e greu sa recunosc dar totusi spun cu mana pe inima ca viata ar fi chiar imposibila fara ele, fara momentele in care ele ne ridica cand suntem la pamant, fara momentele in care ele ne fac sa ne simtim precum Guliver in Tara Piticilor, iarasi momente cand ele isi fac griji pentru orice fleac; cand ele iti spun parca suparate, sa nu mai bei bere langa nachos ca faci burta, iar tu zambesti si o saruti.
Iubim femeia care ne-a dat viata, ne-a ingrijit, ne-a invatat sa vorbim, sa pasim, ne-a pus mancarea in farfurie fara a se gandi la altceva decat la binele nostru. Iubim Femeia care i-a dat si ei viata. In special iubim aceste mame care dau viata altor femei, pe care la randul lor, noi le vom iubi pentru totdeauna chiar si atunci cand se rusineaza si se fastacesc la orice gest de dragoste; noi le iubim pentru ca au grija de noi cand venim obositi de la munca, ne pun mancare in farfurie, ne pregatesc apa calda in vana, haine curate si un pat moale.
Apoi le iubim atunci cand ne suporta ore intregi discutii despre fotbal, masini, "filme cu brusli si cichician", le iubim pentru ca ne apara de cele mai marunte lucruri, ne tin de cap ore in sir cand suntem mahmuri si ne fac cafele fierbinti in dimineata ce urmeaza, ne dau bani de taxi cand noi defapt i-am baut pe toti.
Iubim acele momente in care trebuie sa le ceri iertare moment dupa moment pentru nazbatiile facute, le iubim dupa aceea, cand se topesc si te saruta iertator si pasional dupa care te mangaie cu o palma peste ceafa ca semn de amenintare si le iubim pentru ca ne iarta de mii si mii de ori aceleasi greseli si ca ne iubesc nesilite de nimeni.
Pentru ele, prietenele, sotiile, surorile, mamele, fiicele, bunicile, matusile, versioarele si femeile din toata lumea... si soacrele :) ... pe langa urari de bine, primaveri calde, brate deschise, un buchet de flori, iubire vesnica, le dedicam aceste sapte melodii frumoase pentru ca in aceasta zi si nu numai, ele sa fie pe deplin fericite.
Norah Jones - Come away with me
Anouk – Nobody's wife
Coldplay – Violet Hill
Joshua James – Today
Eric Clapton – Layla
John Mayer – Slow Dancing in a Burning Room
Mishu Calian – Viteza Sangelui Meu
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  8 martie 2010: Adidas - He's got the whole world in his handsIn Podu Ros (o zona centrala Iasiului) traversez o strada, apoi pe a II-a si dau de un semafor foarte destept, care arata 80 de secunde de culoare rosie. Lumea in jurul meu se aduna pe trotuar si astepta aparitia culorii verde, mi-am adus aminte de un spot publicitar si am inceput sa fredonez melodia. Nu va inchipuiti ca toata lumea s-a apucat de fredonat aceiasi melodie si ca s-a facut verde si am trecut toti voiosi strada si ca am inceput sa zambim unii la altii fara motiv, si amabilitatea noastra fata de batrani, cersetori si biciclisti neatenti a crescut brusc si a atins proportii fantastice … astea se intampla doar in filme sau in visele umede ale unor politicieni inca neafectati foarte grav de virusul coruptiei romanesti.
Piesa este un cantec facut public prin anii ’50, el fiind un cantec religios pana atunci. Datorita diferitelor interpretari, nu am putut gasi o varianta originala, dar am gasit o varianta apropiata celei din spotul publicitar. In 1958 Laurie London impreuna cu Geoff Love Orchestra interpreteaza aceast cantec si ajunge pe locul 1 in USA ca si cel mai ascultat cantec si locul 2 ca si cel mai vandut. Piesa nu este una extraordinar de cunoscuta, nu este una extraordinar de ascultata, nici nu este un cantec care se asculta la petreceri; este doar o piesa, iti intra in minte si iti ramane acolo vreo 2 saptamani … mie mi-a ramas mai mult si sunt sigur ca daca o sa vedeti spotul publicitar, o sa vi se intample la fel.
Despre spot nu am multe sa va relatez, o sa il las sa isi faca el treaba, e un spot de la Adidas, ce il are protagonist pe Kevin Garnett o vedeta NBA si care demonstreaza ceea ce spune si sloganul campaniei „Impossible is nothing”.
Va doresc vizionare placuta si auditie placuta.
Spotul
Una din interpretari
Cu corul de copii
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  12 februarie 2010: Top USA (United 7even of America)Disclaimer: America prin ochii mei, departe de casa, cu ochii plini de mirare, gat sucit si cash in buzunare.
America are drumuri lungi si late, cladiri inalte si oameni grabiti. Sau case mici, cu pitici, peluza si veverite topaind de colo-colo si ratoni ca in desene animate. Si sunt multi, cu vise mari sau marunte, naivi si ultra-specializati, petrecareti, oarecum dependenti in felul lor umil de a fi. Muncesc mult. Pentru bani. Bani pentru taxe si cumparaturi. Pentru asigurari si pentru mancare. Pentru lungile drumuri din punctul x in punctul y, cu avionul, sau mai ieftin, cu autobuzul, picioare reci, dumnezei, cruci, mi-e dor de casa... In supermarket mancare multa si frumos ambalata, rapida, mirosind vag, pac in microunde...gata foamea! Dimineata din nou la munca, zambet senin, uneori tamp si steril, deasupra mea cerul imens, soarele constipat si ambiguu, vacarmul, duritatea sau politetea exagerata. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  11 februarie 2010: Jamie Cullum - Jazz-pop contemporanTristete, depresie, nostalgie, nevroza, gri; parca niste cuvinte simbolice poeziei bacoviene, sunt cuvintele care caracterizeaza o perioada mai scurta sau mai lunga din viata fiecaruia dintre noi la un moment dat. Putem nega pana la atingerea abisului ca nu am trecut niciodata printr-o perioada ca aceasta ,dar de multe ori ne loveste atat de tare incat nici macar nu constientizam ce se intampla in jur. Tocmai iesind dintr-o asemenea perioada incerc, sper cu succes, sa va ajut pe viitor cu o mica parte dintr-un leac mai complex care a dat roade pentru mine ... bineinteles un leac bazat pe muzica.
Leacul de care vorbesc il reprezinta un tanar de origine britanica, un artist desavarsit pe nume Jamie Cullum. Cu totul ca nu are timbrul vocal apropiat de cel al lui Frank Sinatra, acesta este cateodata poreclit "Frank Sinatra in Sneakers" datorita simtului artistic care il emana in fiecare piesa, fie proprie sau o prelucrare dupa alt artist. Nefiind un cunoscator desavarsit al Jazz-ului nu am realizat talentul extraordinar al acestui tanar artist imediat; prima data am auzit o interpretare a unei piese proprii, pe coloana sonora a filmului Gran Torino fara a sti ca e vorba de Jamie Cullum. Am inceput sa-l ascult abia la indemnul unei prietene cunoscatoare de jazz care mi-a trimis un link de Youtube cu o prelucrare la pian in stil jazz a piesei "Don't stop the music", original al Rihannei. Jamie Cullum a intrat in playlistul meu imediat dupa ce am auzit piesa Land of Begin Again , piesa care m-a calmat pentru prima data dupa o perioada lunga in care am suferit o cadere nervoasa.
Jamie Cullum, s-a nascut la Londra in 1979 dintr-o familie care nu avea baze muzicale solide decat inainte cu 2 generatii si anume bunica lui care era cantareata de baruri in Berlin. Cu toate acestea el a ales sa studieze literatura engleza si regia de film la Reading University de unde a absolvit primul. Cullum si-a inceput cariera muzicala, se pare, de mic copil dar lansand primul album de abia la varsta de 20 de ani, un album realizat doar in 500 de copii, avand ca titlu : "Heard it all before".
Munca lui a continuat si continua si in prezent, avand la activ 5 albume de studio si aparitii live faimoase precum cel la "Blenheim Palace" sau la "Festival of Rememberance" din 2009. Celelalte patru albume ale artistului sunt "Pointless nostalgic" (2002), "Twentysomething" (2003), "Catching Tales" (2005) si dupa o pauza de 4 ani, 2009 aduce "The Pursuit"; albume care merita ascultate piesa cu piesa, de la A la Z.
Imbinand stiluri total opuse, jazz cu pop, Jamie reuseste sa aduca un mare plus muzicii contemporane, stilul lui fiind axat in jurul termenului "crossover"; acesta reuseste sa compuna piese extraordinare ca si parte vocala, versuri si ritm, acompaniandu-se singur la pian, chitara, tobe sau un mic "instrument" numit stompbox care are rolul de a amplifica bataia ritmica a piciorului, un asa-numit "tic" care fiecare muzician il are. Fiind un mofturos cand vine vorba de jazz, trebuie sa spun ca am ramas profund impresionat de stilul acestui tanar care a ales aceasta carare dintr-un drum mai mare in ceea ce priveste muzica pe care o compune si o canta , piesele lui avandu-si un loc asigurat in playlist-ul meu pentru o perioada foarte lunga.
Va recomand spre ascultare cateva piese ale tanarului artist, pe langa recomandarea de a asculta TOATE piesele acestuia. Pe langa cele mentionate mai sus urmeaza piese precum "All at Sea", "These are the Days", "I'm All over it" sau "Wind cries Mary", cateva prelucrari mai putin uzuale si anume, "Everlasting Love", preferata mea: "High and Dry" cover Radiohead si un Medley live in care apar piesele "Bodies", "Poker Face" si "I got a feeling".
Cu speranta ca v-am starnit interesul si celor care nu sunt neaparat adevarate encicopledii de jazz va doresc auditie placuta , cat despre cei care sunt cunoscatori de Jazz , poate mai completati cu vreo remarca sau sentimentul care este transmis prin muzica lui Jamie Cullum.
All at sea
These are the Days
I'm all over it
Gran Torino
Wind cries Mary
Everlasting love
High and Dry
Don't stop the music
Medley live
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  7 februarie 2010: Loreena Mckennitt - Drumul spre casaCele mai multe curiozitati isi gasesc raspunsul in cautarea noastra, intre oameni, in carti, in povesti, online sau prin alte metode nascocite din nevoia de cunoastere. Totusi unele curiozitati ar trebui sa ramana doar curiozitati, sa nu sapi mai adanc, sa nu depasesti un anumit grad al (impropriu spus) intimitatii intre tine si informatie, intre ceea ce stii inainte sa absorbi toate celelale completari, care, de cele mai multe ori, strica imagina a ceea ce ti-ai "desenat'' in minte, o remoldeleaza intr-un fel care strica mica magie careia ii spunem "umanitate", "iubire", "frumos". E intalnirea cu eroii tai, cunoasterea lor in alte contexte decat cele in care i-ai putea puncta cu alte bile albe. E ca atunci cand esti prea curios despre anatomia, suferinta, tragedia umana si, poate, despre cum se moare fiind om. Si in scopul acesta ai sa provoci pe cei din jur, cartile si magistralele Internetului, sa-ti arate, in imagini, grozaviile oamenilor si cum se termina furia lor, orgoliul si dezumanizarea prin care trec, cum se moare intr-un anumit context si ce fac ceilalti in acel moment...
Pentru cateva secunde, probabil, ai sa fii asa cum ai stiut ca poti fi, om care invata, care isi completeaza cunostintele, vede, proceseaza si intelege cum sunt lucrurile facute, acoperi o multime de "de ce-uri", legi o sumedenie de idei si imagini. Dar, in general, rezultatul nu e cel scontat; imaginile peste ce anticipasei, prea putin legate de "iubire" si "frumos", noile idei sunt mai sumbre decat cele dinainte, punerea noilor informatii in contextul cotidian devine oarecum iritanta, dezarmanta si te reduce la statutul de organism viu care poate deveni depresiv si atat.
Cu totii am "provocat" Internetul, ca pe un mosneag caruia ii spui, infatuat, "sa vad ce poti!", iar rezultatele retunate au fost, desi anticipate, mici ciocane de soc. Da, stiam ce se intampla cand se trece o anumita limita, stiam cum se manifesta violenta extrema fara make-up si efecte speciale, stiam cum au loc accidentele, stiam ce pot face oamenii semenilor lor, insa acum, ca le vedem in detaliu, la discretie, putem pauza si relua de la inceput, devine altceva. Odata cu acumularea de astfel de imagini si filmulete in creier, se smulge o mica parte din noi, partea care condamna fara ezitare astfel de lucruri, partea care simte nealterat de imaginile din jur, partea pe care o numim inocenta, oricat de interpretabil ar fi conceptul, contextul si varsta.
De aceea unele lucruri e mai bine sa le lasi unde sunt. Daca nu esti psihanalist nu e nevoie sa stii in detaliu despre faza oedipala a sexualitatii la copii, nici despre cum se comporta si arata cancerul duodenal daca nu esti doctor. E ok sa stii cat mai multe, sa citesti si sa afli despre tot ce te incojoara, insa unele informatii, care nu sunt in mod obligatoriu necesare, iti denatureaza conceptia despre lume, despre relatiile interumane si, intr-o anumita masuara, iti distruge acea partea de inocenta cu ajutorul careia ai putea intelege sentimentele umane mai usor sau te-ar putea ajuta sa empatizezi intr-o masura mai mare.
Desigur, nu tot ce zboara se mananca, asa ca, in functie de personalitate, experienta, cultura si o multime de alti factori sociali, informatiile, de orice natura ar fi ele, pot sa te ajuta sa devii ceea ce poti fi, sa te ridice cat mai sus, sau, din contra, sa nu te ajute. Asa cum informatiile asimilate de noi din marea parte a presei romanesti, in special televiziunile, nu te ajuta, te zapacesc mai mult, te dezinformeaza sau manipuleaza informatiile in functiile de interesele economice, politice si sociale urmarite de o serie de persoane pe care nu le-am putea numai tocmai eroi.
Dar am deviat destul, sa ma apropii de casa de-acum. Am scris despre inocenta si despre mica parte pe care, daca o lasi in pace, te ajuta sa simti cu finete anumite situatii sociale, concepte si creatii umane, cum sunt artele in general, respectul de sine, atentia fata de sentimentele celor din jur si, de ce nu?, iubirea fata de aproapele tau, oricine ar fi acesta.
Loreena Mckennitt creaza si transmite acea inocenta, poezie pe care o intalnesti rar in viata de zi cu zi, si de care faci misto in cele mai multe situatii. Scrie si canta despre aventuri, poeti, legende celtice, perioada medievala, despre Orient, despre navigatori si misticism, iubire si acceptarea dintre oameni. Face muzica pe versurile lui Shakespeare, Lord Tennyson si alti poeti si, cel putin ca si muzician, si-a construit un brand destul de bine conturat, nemaivorbind de calitatea instrumentistilor cu care a lucrat de-a lungul timpului sau vocea-i deosebita.
Loreena Isabel Irene Mckennitt este canadianca, are 52 de ani si a vandut pana acum peste 13 milioane discuri in toata lumea. In viata privata e o femeie simpla, cu tabieturi normale si, poate, ceva mai multa eleganta in spatiul privat decat majoritatea dintre noi; dorea sa devina medic veterinar, insa considera ca muzica a ales-o pe ea mai mult decat ea a ales medicina veterinara. Curioasa fiind despre cultura si, in special, muzica celtica, a invatat sa cante la harpa celtica, curand cantand in locuri publice (asemanator cu recitatul in public practicat de Brian Hugh Warner :P), adica street performance sau trubadurism, pentru banii pe care ii strangea sa-si inregistreze primul album.
In '85 a reusit publicarea albumului Elementals, dupa care a urmat un album de colinde cu influente serioase celtice si restul albumelor au "venit" cu de la sine putere, pentru ca, asemanator cantaretilor de muzica folk, la Loreena muzica nu inseamna 80% munca si 20 % talent, ci 60% placere, restul munca si talent si ce-o mai fi in sufeltul fiecaruia atunci cand isi pune amprenta asupra lumii in care traieste. Odata cu lansarea ei, ca si muzician, pe piata, si-a facut propria casa de discuri, Quinlan Road; printre putinele case de discuri cu o identitate foarte bine definita, care transmite siguranta (orice ai dori sa intelegi prin ea), zone clare de actiune, cunoasterea publicului tinta, o constanta in producerea de informatie (audio, video, texte etc.) si un fel de mostenire lasata oricui ar urma vreodata sa o conduca in viitor. Spre deosebire de mana de fier cu care conduce casa de discuri si alegerea artistilor cu care colaboreaza in producerea albumelor, muzica Loreenei este una semi-cerebrala, putin naiva, uneori melancolica si cu siguranta legata de alte timpuri, poate nu neaparat mai bune, dar mai poetice, mai aproape de individ decat de societate.
In '93 muzica ei a devenit indeajuns de cunoscuta incat sa concerteze in deschiderea lui Mike Oldfield si, pe parcurs, sa primeasca varii oferte de a realiza muzica de film, sau sa-si dea acceptul producatorilor de film sa-i foloseasca unele piese ca si soundtrack-uri.
In '98 a gustat, ca majoritatea dintre noi, tragedia pierderii unor oameni dragi, printre care fratele si logodnicul ei. Si, asa cum stim din manuale, experienta sau exemple pe care ni le ofera diverse surse de-a lungul vietii, tragediile creeaza confuzie, creeaza goliciune si, pana la pasul 5, cel al acceptarii, sunt perioade lungi de depresie si stagnare creativa. Insa de cele mai multe ori si mai ales in cazul artistilor, astfel de evenimente dau nastere la creatii si mai profunde sau macar mai cuprinzatoare ca si intelesuri. Astfel, abia in 2006, dupa noua ani de pauza creativa, a aparut penultimul album, An Ancient Muse, un material foarte bine inchegat, cu influente orientale pregnante, la realizarea caruia au participat peste 25 de artisti si s-au folosit o multime de instrumente, unele destul putin cunoscute publicului larg.
O piesa de care as dori sa amintesc in mod special este Caravanserai. Caravanseraiul (lb. persana) este un han situat aproape de drumurile de acces sau cele de comert, unde calatorii se opreau sa-si traga rasuflarea, sa innopteze sau sa-si odihneasca animalele dupa drumurile lungi parcurse. Aceste caravanseraiuri insemnau posibilitatea comertului si a schimburilor de bunuri si informatii, intre Asia, Africa de Nord si Europa sud-estica.
Piesa este o poveste, trecerea oamenilor peste urcusurile si coborasurile existentei, zbaterea fiecaruia pana la punctul de odihna, unde caravaseraiul este, deopotriva, salvarea, spatiul de regasire, acasa, locul unde ne confirmam singuri ca toate prin care am trecut vor fi intotdeauna lucruri normale, desi de cele ma multe ori nimicitoare daca intentia de a ajunge acasa se pierde. In acelasi timp, Caravanserai este o poveste de iubire si un pretext, precum al Selmei Lagerlof (Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia), de a prezenta frumusetea dar si aspritatea Naturii Creatoare; viata este inteleasa ca si Steaua Diminetii, un soare care apune sau un val al marii rasturnandu-se peste celelalte, anonim si efemer, o briza calda, la fel de trecatoare, un fulger in nebunia unei furtuni sau un vis, prin care fiecare dintre noi trecem, chemand, tanjind, fugind spre persoana in care ne-am investit iubirea si sinele, drumul spre casa, orice ar insemna ea si oricum ar fi...
Instrumentatia este deosebita, ritmata si proportionata corect in ansamblul ei, iar vocea e melancolica, puternica si sensibila in acelasi timp, imbibata de viata atator oameni din alte timpuri, propriile-i amintiri si o foarte fina culoare de depresie, insa nu o depresie covarsitoare, dar una de acceptare, tristete si, poate, frustrare absolut normala.
An Ancient Muse il gasesc ca fiind cel mai complex, matur si nostalgic album al Loreenei Mckennitt, bijuterie accesibila fiecarei minti, indiferent de varsta, situatie sociala, apartenenta culturala sau sex.
Un alt lucru peste care nu pot sa trec fara sa spun doua vorbe, este prestatia live a Loreenei. Am vazut si ascultat variante live a nenumarati artisti si trupe, insa pana acum nu am intalnit nici un artist care sa o intreaca pe Loreena Mckennitt. Vocea nu o tradeaza in nici un fel, nimic nu tremura, nici un instrument nu o ia pe alaturi, nici un falseu nu-ti atinge timpanul. Da, veti spune, dar nu ai ascultat formatia X sau artistul Y. Asa este. Poate preconceptie, insa am impresia ca Loreena bate cam tot ce am vazut pana acum.
Personal, am luat contact cu muzica ei in perioada de adolescenta, m-a impresionat in mai multe feluri si, inca nu stiu de ce, nu am avut niciodata curaj sa scriu despre ea. Undeva acolo, cred ca mi-era teama sa nu-i stirbesc din creatie, sa nu pierd in textul meu tocmai acel lucru care o face deosebita fata de toti ceilalti muzicieni, nu doar vocea, instrumentatia, temele alese si calitatea versurilor, insa inocenta. O intalnesti rar si o simti si mai rar...
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  2 februarie 2010: Despre hidraulofon, aerofon, pirofon sau gravicord... muzica altfelObiecte casnice, industriale, bucati de metal, materiale plastice... Arta, muzica... Poate parea snob si inutil de complicat, dar asta daca uitam ca ritmul exista de cand lumea si se poate bate cu degetele pe o bucata de lemn. Poate parea invoator si sofisticat, dar creatorii de instrumente alternative, experimentale, de curiozitati instrumentale, exista cel putin de la inceputul secolului trecut. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  27 ianuarie 2010: 7 pentru 6...Sau 7 Piese pentru 6 dimineata.
Este sase, sase dimineata, ma urmareste aceasta ora de ceva vreme, de cele mai multe ori m-a prins treaz rasfoind pagini din arhivele infinite ale domnului Google dar de vreo doua saptamani acest program nocturn a disparut, adorm odata cu gainile si ma trezesc brusc la ora sase. La inceput nu i-am dat importanta acestui fapt dar repetandu-se cu o nerusinare extraordinara am inceput sa-mi pun intrebari. De ce? De ce sase? [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  26 ianuarie 2010: New Wave in muzica clasica- Romanian Piano TrioIntr-o zi am urcat intr-un taxi in Bucuresti si am incremenit de uimire. De la cd playerul taxiului se putea auzi, nici prea tare, nici prea incet, muzica simfonica. Probabil ca, foarte surprinsa, am uitat sa spun destinatia, pentru ca soferul, un barbat la vreo 50 de ani, m-a intrebat el incotro, si a adaugat ca ii place mult Beethoven si se bucura ca poate sa ofere si calatorilor altceva decat renumitele manele ce rasuna triumfatoare din cele mai multe taxiuri bucurestene. A urmat o discutie in care eu puneam tot felul de intrebari stupide pe marginea preferintelor muzicale ale soferului. Omul chiar avea cultura muzicala, a vorbit mult despre Mozart si Beethoven, despre sentimentul de calm si starea de bine pe care ti-o ofera muzica acestora, mai ales la volan, in Bucuresti. Am zambit, intelegandu-l. Drumul impotmolit in
traficul crancen al capitalei, mi s-a parut mai scurt ca niciodata. Ajunsa la destinatie, i-am multumit soferului pentru « calatoria muzicala » care intr-adevar made my day.
A scoate lucrurile din locurile comune da nastere ineditului si creeaza diferente surpinzatoare. De multe ori, in sala de spectacol a Filarmonicii, am simtit ca muzica a- toate-cuprinzatoare a orchestrei asezate in forma de semicerc pe scena indepartata se risipeste si trece pe langa mine, despartindu-se in franturi sonore pe care le captam disparat, cu neatentia tipica ascultatorului neavizat. Deseori, la finalul cate unui concert imi faceam mustrari de constiinta pentru absenta mea prezenta acolo.
Diferenta s-a produs atunci cand « i-am cunoscut » pe Romanian Piano Trio. Trei tineri, un violinist, un pianist, un violoncelist, sustineau un concert gratuit in oras, la care mi s-a recomandat sa merg. Pe scena, cei trei au aparut, contrar asteptarilor si pretentiilor inradacinate ale unui concert de muzica de camera, intr-o tinuta casual care lasa se se vada tricourile personalizate cu brandul sponsorului principal al turneului lor. Pura metoda de marketing, mi-am spus, oarecum contrariata, dar atunci cand violonistul Alexandru Tomescu, a explicat ca alegerea vestimentatiei are la baza si un alt motiv decat acela de a face reclama, m-am linistit : Romanian Piano Trio isi propun sa reduca distanta dintre muzicieni si public tocmai prin a cocheta cu ideea de accesibilitate a muzicii clasice. Asta implica « a-i cobori de pe soclu » pe compozitori, dupa cum Alexandru Tomescu insusi sustine, si a-i readuce in randul ascultatorilor, fara pretentii, fara aparente inutile, si urme de snobism. Curiozitatea mi-a fost astfel starnita si, pana la finalul concertului, m-am lasat impresionata de vitalitatea pe care cele trei instrumente o emanau, manuite fiind cu o naturalete si o pasiune evidente de catre cei trei muzicinei. Beethoven, Mendelson-Bartholdy, Piazzola (pe care nu il mai ascultasem pana atunci) mi s-au parut neasteptat de vii, fiind mai aproape de noi, cei care populam, incantati si zambitori, o sala mult prea mica.
Astfel, schimband oarecum nota muzicala a siteului, va recomand Romania Piano Trio. Alexandru Tomescu (vioara), Horia Mihail (pian), Razvan Suma (violoncel), au studiat in strainatate (Elvetia, State, Anglia cel putin), dar au preferat sa revina in tara. Isi propun, cu fiecare concert, sa revitalizeze muzica de camera si sa o prezinte intr-o maniera tinereasca si entuziasta publicului.
De obicei Alexandru Tomescu, cel care a primit in 2007 dreptul de a canta la o vioara Stadivarius-Elder-Voicu timp de 5 ani, tine un discurs simpatic si relaxat la inceputul concertelor. Pe parcurs s-ar putea sa il auziti si pe Razvan Suma explicand de ce interventiile lui muzicale sunt uneori mai putine (se intelege, nu toti compozitorii, fie ei celebri, au dedicat parti ample violoncelului), iar dincolo de asta muzica pe care cei trei o interpreteaza, armonia instrumentelor, dar si a muzicienilor, reusesc sa te atinga in mod surpinzator, fara eforturi de concentrare.
Jucausul site al trioului este o alta dovada clara a dorintei de imprietenire cu publicul, si de impartasire a laturei surprinzatoare pe care muzica simfonica o poate dezvalui : http://www.musiconlg.ro/turneu.html . Se spune despre cei trei muzicieni ca au o abordare occidentala, de aici nevoia dialogului permanent cu publicul, atat de pe scena cat si prin intermediul blogului unde impartasesc impresii din turnee.
Din pacate, inregistrari de buna calitate ale concertelor Romanian Piano Trio nu prea se gasesc inca pe internet. Site-ul lor poate fi insa un punct de plecare si descoperire a fascinatiei pentru muzica de camera si cea clasica in general, intr-o maniera relaxata dara totusi incitanta.
Surse:
(http://www.romanianpianotrio.ro/artisti.htm).
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=qJmS2xX8KOk{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=7UaTpRUU--E{/rokbox}
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  26 ianuarie 2010: Death Cab for Cutie – Drive well, sleep carefullyImi place tot mai mult sa tac. Sa ma ascund, sa ma chitesc, sa zambesc fals si sa nu le spun ca n-au dreptate. Mi-e teama ca nu-i bine, dar lipseste curajul unui nou inceput. Sunt ca voi, pe aceeasi orizontala pe care mie imi place s-o cred verticalitate, cu aceleasi nopti nedormite si cafele baute intr-o graba nefireasca. Ma simt de parca as retrai adolescenta. Ciudat, pentru ca imi amintesc ca am trait-o destul de intens de prima data si mi-a cam ajuns. Nervozitate, nonsens, lipsa unui loc in lumea asta... sunt chestii pe care le simti o data si mergi mai departe. Cresti, termini o scoala, iti faci o asa numita carte de munca, de parca ai avea ceva interesant de citit in ea, eventual o noua familie si gata. Esti bine. Esti... suficient. Lumea celor multi te adopta si incepi sa gandesti ca ei, sa te pierzi in cotidian si sa uiti ca timpul merge si fara baterii. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  21 ianuarie 2010: 7 Piese pentru sfarsitul lumiiCu toate ca intrebarea pe care urmeaza sa o adresez nu e tocmai una ce necesita un consum mare de resorturi interioare, si nicidecum una la care meditezi in fiecare zi, nu pot sa nu imi rascolesc imaginatia si sa intreb: daca ar veni sfarsitul lumii, ce playlist ar alege Marele Creator (cinefilic vorbind, Marele Regizor) pentru a rula in background? Aceasta este intrebarea!
Trebuie sa existe, dincolo de evidentul death metal, anumite melodii care ar cantari lumea intr-un pumn si ar sensibiliza universul, spargand boxele funerare ale pamantului. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  20 ianuarie 2010: Nicolas Simion - manipularea genetica a muziciiBlamata sau incurajata, manipularea genetica devine din ce in ce mai mult parte a vietii noastre. In laboratoarele din toata lumea, ADN-ul diferitelor bacterii, plante sau animale este privit ca un joc de Lego, este desfacut si reconfigurat in numele stiintei. ADN-ul muzicii este greu de modificat fara ca din acest proces sa iasa un Frankenstein sonor. Unii reusesc sa evite acest lucru. Simion Nicolas este unul dintre ei. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  18 ianuarie 2010: Weather Report – Muzici bune in “vremuri grele”Weather Report este, alaturi de Mahavishnu Orchestra si Return to Forever, una din trupele emblematice de jazz-fusion ale anilor '70 si cea care imi place, poate, cel mai putin dintre ele. Cu Pastorius, Moreira, Shorter, Bailey sau Zawinul in componenta e greu sa spui lucruri noi sau originale despre un asemenea grup si, ca si in alte cazuri (cand scrisesem despre Davis...), nu poti epuiza esentialul in cele cateva randuri ale unui articol de blog, deci se va impune o revenire. [...]
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|  11 ianuarie 2010: Herman DuneHerman Dune e un ex-trio, actual duo muzical, sub al carui nume se ascund doi barbosi simpatici, rebeli si habarnisti: David-Ivar si Néman. André, fratele lui David, statea si el linistit sub acest nume, pana cand, in 2006, a simtit nevoia sa inceapa alte proiecte, si a plecat. Din anul 1999, de cand au decis sa lase costumele sofisticate pentru bussinessmen-i, si joburile de la 9 la 17 pentru oamenii “mari”, cei de la Herman Dune si-au materializat creativitatea in noua albume oficiale.
Muzica celor de la Herman Dune poate sa fie oarecum asociata brandului folk, insa acesti flacai au cu siguranta propria ardere si indraznesc sa mearga impotriva stilului traditional, sa il scuture de clisee, sa il reinventeze si sa ii adauge o amprenta personala.
De-a lungul intregii cariere de cantari live, David-Ivar (responsabil de chitara, versuri si voce) si Néman (responsabil de percutie si uneori backing vocals) au stat destul de departe de paranoicul ochi al mediei, de vreme ce singurele rumori pe care aceasta a putut-o genera pentru rating a fost cea legata de originea lor. Unii ii prezinta drept francezi, altii ii vad elvetieni, iar ei, fiind o combinatie dintre aceste doua variante, se amuza intrebandu-se de ce e macar relevant subiectul.
Pana la a ajunge sa reprezinte ceea ce azi se numeste Herman Dune, cei doi s-au omenit cu discuri muzicale bine alese, printre care si cele de la Ray Charles, Chuck Berry, The Beatles, The Rolling Stones, Johnny Cash, Bob Dylan, Leonard Cohen, The Velvet Underground, Lou Reed, The Silver Jews, iar influentele discurilor au fost aproape inevitabile.
In perioada de inceput, Herman Dune a semnat cu case de discuri indie, pana cand le-a epuizat si a trecut la ceva mai serios din punct de vedere al calitatii sunetului si al distributiei. Insa oricum ar fi promovati, cei de la Herman Dune compun muzica avand la baza numai chitara si vocea, caci numai acolo poate fi captat mesajul, esenta care sustine de la sine cantecul. Daca mai tarziu, in studio, acestora li se adauga si alte aranjamente precum backing vocals, o trompeta, si o masterizare adecvata, atunci e si mai bine. In concerte insa, Herman Dune isi canta piesele exact asa cum simt pe moment. Live-ul e live, si oricum, daca stai sa te gandesti, pe scena sunt deja prea multi artisti robotizati, preocupati in a reproduce sunetul original inregistrat pe cd, care uita sa se mai bucure de prestatia live. Cand Herman Dune sustine o cantare, piesele sunt improvizate in functie de cheful artistilor si de atmosfera, iar asta poate implica o singura chitara acustica sau o scena plina de instrumente si backing vocals. Percutia e intotdeauna bine tinuta in frau de Neman, care executa bataile simplu si cu gust pe instrumente diverse, alese dupa criterii de curiozitate: bongos, tobe, sau pe scurt, orice ar invita ascultatorii la zbenguiala.
Cu modul lor naiv si glumet de a privi lumea, jucandu-se parca de-a oamenii mari pe o scena mustind de roluri impunatoare, cei doi iti pot intra repede sub piele. Maniera in care liristul David jongleaza cu versurile tradeaza modul in care acesta se joaca entuziasmat si cu fiecare zi din viata.
Unele cantece iti insufla sentimentul ca au fost scrise pe drum, intre doua destinatii de turneu, in starea aceea de reverie, in care privesti pe geam in timp ce mintea ta zboara cu o viteza nedeterminata inspre cele mai puerile amintiri ale primelor iubiri. Sunt cantece relaxante, de drum lung, menite parca sa fie pasate de la un calator la altul. Melodiile sunt la granita dintre umor si depresie, stralucind a melancolie ritmata. Totul vine soptit dintr-o inima calda, care se joaca doar de-a omul cu sange rece.
Cel mai mult si cel mai mult le place sa cante despre iubire, in orice forme sau dimensiuni li s-ar revela aceasta, fara a pretinde insa ca o cunosc indeajuns de bine incat sa se opreasca din a o experimenta.
Romantici greu de convertit, cu un aer boem, cameleonic, cei doi descriu iubirea; stii tu, sentimentul acela care vine la fix la intalnire exact atunci cand nu planuiai, exact cand aveai o tona de lucruri de facut. Incet-incet, afli despre tendinta iubitilor de a-si prescurta numele pentru a-si exprima afectiunea, si, in scurt timp stii sa iti manuiesti perechea la fel de usor cum pornesti un dvd. Dupa ce toate cuvintele au fost rostite, si pe cer apare un soare mare si lenes, ii soptesti iubitei sa plece sau daca nu, atunci sa te lase sa o lasi sa te salveze. Uneori, viata are acel fel ciudat de a te face sa te simti asemeni unui gigant pe umerii unui pitic, si, chiar daca numai tu stii ca ai descoperit odata un rai la sase metri sub pamant, jumatatea ta e singura persoana de care ai nevoie pentru a te simti “acasa”.
In viziunea Herman Dune, iubita e acea persoana care doarme angelic pe o perna pufoasa in timp ce tu iti doresti sa ii penetrezi creierul ca un software comfortabil, si sa dai “delete” grijilor. Uneori, cu tristete, ea iti arunca acea privire de parca ar trebui sa iti gasesti un job, si tot ce poti sa zici e “Nu pune intrebari daca nu vrei sa afli raspunsurile”. Tot ce vrei e ca iubita sa ramana indiferent de temperatura de afara, si sa te faca sa te simti funky in continuare, insa parca ceva iti spune ca nu e exclus ca ea sa dispara cand apa se raceste si ingheata pe lac. Iubita iti poate fi cel mai bun prieten, desi uneori e ironic cum ea il venereaza pe Iisus cand tu esti evreu. Insa ce mai conteaza? Exista iubire! Si cand exista iubire, poti sa privesti amaraciunea cu umor si sa crezi sa soarele zambeste la glumele tale.
Muzica Herman Dune nu e tocmai una ce miroase a rigurozitate si seriozitate de maestru, insa frumusetea ei consta tocmai in simplitatea si onestitatea mesajului, calitati rar intalnite intr-o lume atat de modificata genetic ca cea de azi.
Acestea fiind scrise, iti recomand sa te lasi aici si acum cuprins de muzica lor, si, cine stie, poate ca vei constata ca nu iti mai vine sa treci inca o zi fara un pic de Herman Dune.
Auditie placuta!
Herman Dune - Try To Think About Me
Herman Dune - Next Year In Zion
mai putin de 5 vizualizari
[mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|
< | Pagina 1 | >
|
|
