  12 martie 2010: Joshua James - Folk european, americanEu sunt un britanofil. Probabil nu exista termenul, dar nu are nici o importanta. Am ascultat in ultimii 10 ani atat de multa muzica incat am ajuns sa-i recunosc cand sunt britanici (sau europeni) si cand sunt americani. Au voci mai crunte europenii. Sunt mai acizi si poezia lor e deseori mai plina, la fel cum in cinematografia europeana realismul si estetica sunt mereu luate din alte unghiuri decat din perspectiva celor americane (culte). Discriminez, evident, dar am si argumente daca e necesar.
Mi-am facut in minte un top al tuturor artistilor pe care ii ascult, care m-au impresionat cel mai mult, care si-au pastrat amprentele in mine ani de-a randul si nu mi-a fost greu sa trag linia: imi plac mai mult europenii. Imi place alternativul lor si intelegerea lor vizavi de utilizarea cuvintelor ca si cod de comunicare. Imi plac injuraturile lor si inovatiile lor muzicale. Imi plac conceptele din spatele oamenilor, gustul cu care isi imprima stilul de viata pe chipuri, tupeul civilizat cu care isi cresc odraslele, furia lor constiincioasa si sunt absolut convins ca imi plac si femeile lor.
De aceea, poate, am fost destul de suprins sa aflu ca Joshua James nu e britanic, dar american, din Lincoln, Nebraska. American cu fruntea inalta si cu maini lungi, bune atunci cand te agati de orice sa ramai in viata si, poate, sa-ti spui chemarile, pierderile si numele. La fel ca si David Ford, face o muzica europeana, canta un folk european, desi l-am incadrat cu totii intre Bob Dylan si Neil Young ca si influente.
James are un timbru al vocii placut si intim, aproape de Damien Rice, cu influexiuni limpezi, tipice folk-ului ne-american, o adresare simpla, dramatica si ceva mai plina de emfaza in punctele cu intensitate ridicata din piese.
Scrie ca face muzica de la 6 ani (aren’t they all?) si ca ofera o perspectiva a unui suflet batran (a se citi intelept) pentru cei 25 de ani ai lui. Ce e drept, omul isi cunoaste sufletul si il pune pe masa sincer, fara frustrari, emotionant, atingand timpanele cu o delicatete de femeie; sunt putini artisi pe care am ajuns sa-i apreciez pe astfel de considerente si sunt multumit de mine ca pot face acest lucru.
Este evidenta implicarea lui emotionala in conceperea muzicii, felul in care respira notele si tragismul (european) din voce, la fel si atitudinea lui, daca imi permiteti, incantator de depresivo-pozitiva, mic budoar de frantuzoaica moderna ce scrie versuri refuzand sa accepte vreodata ca Baudelaire ramane Baudelaire, chiar fumat si clasic cum este.
Una peste alta, Joshua James are know-how-ul, are vocea, scrie binisor si stie aceste lucruri; nu are nici un motiv sa nu iasa in fata iar eu i-am gasit prea putine si puerile motive sa nu-l ascult. Faptul ca nu e european e strict o chestiune legata de gust si de preconceptie personala cultivata. The boy can sing.
Am ascultat o piesa mai demult, asa incep toate povestile romantioase cu tenta muzicala intre emitent si receptor. Apoi intreg albumul. Cred ca singura mea deceptie legata de subiect este ca nu-mi permit sa-mi cumpar toate albumele Joshua James, as putea face o supriza placuta mai multor persoane dragi.
In loc de cantece patriotice, de indemn si de lupta, intr-o zi vom canta cantece hippie, cu flori dupa urechi si marijuana in buzunarul de la piept al camasii. Sau vom face intrecere off-road, in vane mari, jumatati de proiectile golite de decizie, spre ceva nou, inventat pe loc, despre care vom scrie in viitor cu patos si intelepciune (europeana musai).
De fapt, voiam sa ajung la versurile lui Joshua James. Poezii simpliste si cu aer de drama, ansamblate pe o voce calda. Majoritatea sunt pozitive, unele cu iubirile noastre, altele cu iubirile lui; auzi ironii lucrate acustic si idealuri si caderi.
Probabil, din muzica interzisa de parintii sai, James a extras esentialul sau poate l-a inteles altfel, ca atunci cand esti nevoit sa citesti pe ascuns, toate povestile te captiveaza mai tare, refuzi sa mai auzi altceva decat rulajul din tine, impulsurile electrice sa fixeze stari in memorie, tu sa taci si cand ai ceva de spus, pentru ca - asa-i ?- acum stii mai multe si emiti asertiuni argumentate…
Interesante in muzica sa mi s-au parut trecerile, pasajele unde a combinat, fara falset sau exagerare artistica, septime cu minore (i-auzi ce spune asta!) in ritm alert, aproape de copilaria mea, primele cantece de folk romanesc scolar, lipsit de intelectualitate dar plin de ochi umezi si febrilitate, pentru ca vorbeau limba mea si exprimau emotiile mele.
De aceea, Joshua James mi-e aproape si, cred, il inteleg asa cum cred eu ca trebuie inteles, desi fiecare are sa spuna acelasi lucru si ca, totusi, intelege altceva.
Versurile pieselor se refera la copilarie, la frumusete si liniste cautata, se refera la moarte si zbatere umana, la feminism si induranta, claustrofobie si obedienta, razboi si singuratate, la ultimele sunete inainte sa stingi lumina si se refera la ale noastre, umane, gresite, singure si pline de speranta.
N-am sa mai lungesc treaba, Joshua James este un artist tanar, intrat de doar cativa ani pe piata larga de muzica si (slava Youtube-ului) un exemplu fericit de cum ar trebui masterizate albumele de folk-indie-country si in Romania, iar faptul ca eu am un apetit anume pentru europeni si pentru alte genuri de muzica decat folk nu-i schimba pozitia castigata si calitatea muzicii facute.
Auditie placuta!
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   9 martie 2010: Kenny Garrett si primele sunete de free-jazzPrima mea intalnire cu muzica de jazz a fost rodul unei intamplari. Am ajuns la Festivalul de Jazz din Bucuresti - candva prin studentie - pentru ca cineva nu mai putea veni la concert. Daca ar fi fost un concert greoi, sofisticat, neantrenant, poate nu as mai fi scris astazi acest articol. A fost, insa, Kenny Garrett Band. Cand am regasit, de curand, printre cd-uri, albumul Standard of Language, m-am bucurat mult ca pot face o calatorie in timp.
Asadar...Necunoscatoare intr-ale genului decat indirect, ascultand - ca asa se nimerise - rock vechi cu influente de blues si jazz, nu m-am dus cu asteptari prea mari. Nu imi place jazz-ul care pune mult accent pe partea vocala, muzica foarte lenta, “asezata”, pe scurt si nu prea tehnic, lirismul in jazz...
Kenny Garrett Band cantau dinamic si aveau o atitudine foare naturala. Avand auzul antrenat de solourile si spectacolul rock-ului clasic, mi-au parut molipsitoare ritmul si entuziasmul improvizatiei lor, joaca pe instrumente. Descopeream jazz-ul prin latura sa plina de personalitate, prin apropierea de public, prin efervescenta si creativitatea lui...
Nici nu e de mirare, aveam sa imi dau seama mai tarziu, pentru ca Garrett a cantat timp de cinci ani alaturi de Davis. Adesea numele lui este asociat cu, probabil, cea mai influenta figura a fusion-ului. Desi a incercat sa isi descopere o identitate proprie, Garrett nu s-a simtit apasat de acest lucru si il considera un episod extrem de important din istoria sa personala de artist.
Kenny Garrett canta free-jazz (desi cred ca, in cazul jazz-ului, termenul “a face muzica” este mult mai graitor) si jazz de avangarda. Cu alte cuvinte improvizeaza mult. Trupa in care activeaza in prezent este o reuniune de staruri. Five Peace Band ii aduna laolalta pe Chick Corea, McLauglin, Christian McBride si Vinnie Colaiuta (va fi, probabil, pe viitor, si un articol despre trupa).
Am reascultat acum cu placere Standard of Language, din 2003, insa fara a-mi trezi mult entuziasm (exceptie face chiar piesa cu acelasi nume). Din cate am inteles albumul care l-a propulsat ca artist cu o individualitate a sa a fost apreciatul “African Exchange Student”, aparut la inceputul anilor ’90.
Iata in continuare, de ascultat, “Kurita Sensai” (preferata mea), “Standard of Language” si “What is This Thing Called Love ?”
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   8 martie 2010: Top 7 pentru ElePentru Ele, femeile, pe care le iubim neincetat si fara oboseala, le iubim pentru ca exista, le iubim pentru ceea ce sunt. Am ajuns la acel moment in care mi-e greu sa recunosc dar totusi spun cu mana pe inima ca viata ar fi chiar imposibila fara ele, fara momentele in care ele ne ridica cand suntem la pamant, fara momentele in care ele ne fac sa ne simtim precum Guliver in Tara Piticilor, iarasi momente cand ele isi fac griji pentru orice fleac; cand ele iti spun parca suparate, sa nu mai bei bere langa nachos ca faci burta, iar tu zambesti si o saruti.
Iubim femeia care ne-a dat viata, ne-a ingrijit, ne-a invatat sa vorbim, sa pasim, ne-a pus mancarea in farfurie fara a se gandi la altceva decat la binele nostru. Iubim Femeia care i-a dat si ei viata. In special iubim aceste mame care dau viata altor femei, pe care la randul lor, noi le vom iubi pentru totdeauna chiar si atunci cand se rusineaza si se fastacesc la orice gest de dragoste; noi le iubim pentru ca au grija de noi cand venim obositi de la munca, ne pun mancare in farfurie, ne pregatesc apa calda in vana, haine curate si un pat moale.
Apoi le iubim atunci cand ne suporta ore intregi discutii despre fotbal, masini, "filme cu brusli si cichician", le iubim pentru ca ne apara de cele mai marunte lucruri, ne tin de cap ore in sir cand suntem mahmuri si ne fac cafele fierbinti in dimineata ce urmeaza, ne dau bani de taxi cand noi defapt i-am baut pe toti.
Iubim acele momente in care trebuie sa le ceri iertare moment dupa moment pentru nazbatiile facute, le iubim dupa aceea, cand se topesc si te saruta iertator si pasional dupa care te mangaie cu o palma peste ceafa ca semn de amenintare si le iubim pentru ca ne iarta de mii si mii de ori aceleasi greseli si ca ne iubesc nesilite de nimeni.
Pentru ele, prietenele, sotiile, surorile, mamele, fiicele, bunicile, matusile, versioarele si femeile din toata lumea... si soacrele :) ... pe langa urari de bine, primaveri calde, brate deschise, un buchet de flori, iubire vesnica, le dedicam aceste sapte melodii frumoase pentru ca in aceasta zi si nu numai, ele sa fie pe deplin fericite.
Norah Jones - Come away with me
Anouk – Nobody's wife
Coldplay – Violet Hill
Joshua James – Today
Eric Clapton – Layla
John Mayer – Slow Dancing in a Burning Room
Mishu Calian – Viteza Sangelui Meu
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   8 martie 2010: Adidas - He's got the whole world in his handsIn Podu Ros (o zona centrala Iasiului) traversez o strada, apoi pe a II-a si dau de un semafor foarte destept, care arata 80 de secunde de culoare rosie. Lumea in jurul meu se aduna pe trotuar si astepta aparitia culorii verde, mi-am adus aminte de un spot publicitar si am inceput sa fredonez melodia. Nu va inchipuiti ca toata lumea s-a apucat de fredonat aceiasi melodie si ca s-a facut verde si am trecut toti voiosi strada si ca am inceput sa zambim unii la altii fara motiv, si amabilitatea noastra fata de batrani, cersetori si biciclisti neatenti a crescut brusc si a atins proportii fantastice … astea se intampla doar in filme sau in visele umede ale unor politicieni inca neafectati foarte grav de virusul coruptiei romanesti.
Piesa este un cantec facut public prin anii ’50, el fiind un cantec religios pana atunci. Datorita diferitelor interpretari, nu am putut gasi o varianta originala, dar am gasit o varianta apropiata celei din spotul publicitar. In 1958 Laurie London impreuna cu Geoff Love Orchestra interpreteaza aceast cantec si ajunge pe locul 1 in USA ca si cel mai ascultat cantec si locul 2 ca si cel mai vandut. Piesa nu este una extraordinar de cunoscuta, nu este una extraordinar de ascultata, nici nu este un cantec care se asculta la petreceri; este doar o piesa, iti intra in minte si iti ramane acolo vreo 2 saptamani … mie mi-a ramas mai mult si sunt sigur ca daca o sa vedeti spotul publicitar, o sa vi se intample la fel.
Despre spot nu am multe sa va relatez, o sa il las sa isi faca el treaba, e un spot de la Adidas, ce il are protagonist pe Kevin Garnett o vedeta NBA si care demonstreaza ceea ce spune si sloganul campaniei „Impossible is nothing”.
Va doresc vizionare placuta si auditie placuta.
Spotul
Una din interpretari
Cu corul de copii mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   12 februarie 2010: Top USA (United 7even of America)Disclaimer: America prin ochii mei, departe de casa, cu ochii plini de mirare, gat sucit si cash in buzunare.
America are drumuri lungi si late, cladiri inalte si oameni grabiti. Sau case mici, cu pitici, peluza si veverite topaind de colo-colo si ratoni ca in desene animate. Si sunt multi, cu vise mari sau marunte, naivi si ultra-specializati, petrecareti, oarecum dependenti in felul lor umil de a fi. Muncesc mult. Pentru bani. Bani pentru taxe si cumparaturi. Pentru asigurari si pentru mancare. Pentru lungile drumuri din punctul x in punctul y, cu avionul, sau mai ieftin, cu autobuzul, picioare reci, dumnezei, cruci, mi-e dor de casa... In supermarket mancare multa si frumos ambalata, rapida, mirosind vag, pac in microunde...gata foamea! Dimineata din nou la munca, zambet senin, uneori tamp si steril, deasupra mea cerul imens, soarele constipat si ambiguu, vacarmul, duritatea sau politetea exagerata. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   11 februarie 2010: Jamie Cullum - Jazz-pop contemporanTristete, depresie, nostalgie, nevroza, gri; parca niste cuvinte simbolice poeziei bacoviene, sunt cuvintele care caracterizeaza o perioada mai scurta sau mai lunga din viata fiecaruia dintre noi la un moment dat. Putem nega pana la atingerea abisului ca nu am trecut niciodata printr-o perioada ca aceasta ,dar de multe ori ne loveste atat de tare incat nici macar nu constientizam ce se intampla in jur. Tocmai iesind dintr-o asemenea perioada incerc, sper cu succes, sa va ajut pe viitor cu o mica parte dintr-un leac mai complex care a dat roade pentru mine ... bineinteles un leac bazat pe muzica.
Leacul de care vorbesc il reprezinta un tanar de origine britanica, un artist desavarsit pe nume Jamie Cullum. Cu totul ca nu are timbrul vocal apropiat de cel al lui Frank Sinatra, acesta este cateodata poreclit "Frank Sinatra in Sneakers" datorita simtului artistic care il emana in fiecare piesa, fie proprie sau o prelucrare dupa alt artist. Nefiind un cunoscator desavarsit al Jazz-ului nu am realizat talentul extraordinar al acestui tanar artist imediat; prima data am auzit o interpretare a unei piese proprii, pe coloana sonora a filmului Gran Torino fara a sti ca e vorba de Jamie Cullum. Am inceput sa-l ascult abia la indemnul unei prietene cunoscatoare de jazz care mi-a trimis un link de Youtube cu o prelucrare la pian in stil jazz a piesei "Don't stop the music", original al Rihannei. Jamie Cullum a intrat in playlistul meu imediat dupa ce am auzit piesa Land of Begin Again , piesa care m-a calmat pentru prima data dupa o perioada lunga in care am suferit o cadere nervoasa.
Jamie Cullum, s-a nascut la Londra in 1979 dintr-o familie care nu avea baze muzicale solide decat inainte cu 2 generatii si anume bunica lui care era cantareata de baruri in Berlin. Cu toate acestea el a ales sa studieze literatura engleza si regia de film la Reading University de unde a absolvit primul. Cullum si-a inceput cariera muzicala, se pare, de mic copil dar lansand primul album de abia la varsta de 20 de ani, un album realizat doar in 500 de copii, avand ca titlu : "Heard it all before". Munca lui a continuat si continua si in prezent, avand la activ 5 albume de studio si aparitii live faimoase precum cel la "Blenheim Palace" sau la "Festival of Rememberance" din 2009. Celelalte patru albume ale artistului sunt "Pointless nostalgic" (2002), "Twentysomething" (2003), "Catching Tales" (2005) si dupa o pauza de 4 ani, 2009 aduce "The Pursuit"; albume care merita ascultate piesa cu piesa, de la A la Z.
Imbinand stiluri total opuse, jazz cu pop, Jamie reuseste sa aduca un mare plus muzicii contemporane, stilul lui fiind axat in jurul termenului "crossover"; acesta reuseste sa compuna piese extraordinare ca si parte vocala, versuri si ritm, acompaniandu-se singur la pian, chitara, tobe sau un mic "instrument" numit stompbox care are rolul de a amplifica bataia ritmica a piciorului, un asa-numit "tic" care fiecare muzician il are. Fiind un mofturos cand vine vorba de jazz, trebuie sa spun ca am ramas profund impresionat de stilul acestui tanar care a ales aceasta carare dintr-un drum mai mare in ceea ce priveste muzica pe care o compune si o canta , piesele lui avandu-si un loc asigurat in playlist-ul meu pentru o perioada foarte lunga.
Va recomand spre ascultare cateva piese ale tanarului artist, pe langa recomandarea de a asculta TOATE piesele acestuia. Pe langa cele mentionate mai sus urmeaza piese precum "All at Sea", "These are the Days", "I'm All over it" sau "Wind cries Mary", cateva prelucrari mai putin uzuale si anume, "Everlasting Love", preferata mea: "High and Dry" cover Radiohead si un Medley live in care apar piesele "Bodies", "Poker Face" si "I got a feeling".
Cu speranta ca v-am starnit interesul si celor care nu sunt neaparat adevarate encicopledii de jazz va doresc auditie placuta , cat despre cei care sunt cunoscatori de Jazz , poate mai completati cu vreo remarca sau sentimentul care este transmis prin muzica lui Jamie Cullum.
All at sea
These are the Days
I'm all over it
Gran Torino
Wind cries Mary
Everlasting love
High and Dry
Don't stop the music
Medley live mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   7 februarie 2010: Loreena Mckennitt - Drumul spre casaCele mai multe curiozitati isi gasesc raspunsul in cautarea noastra, intre oameni, in carti, in povesti, online sau prin alte metode nascocite din nevoia de cunoastere. Totusi unele curiozitati ar trebui sa ramana doar curiozitati, sa nu sapi mai adanc, sa nu depasesti un anumit grad al (impropriu spus) intimitatii intre tine si informatie, intre ceea ce stii inainte sa absorbi toate celelale completari, care, de cele mai multe ori, strica imagina a ceea ce ti-ai "desenat'' in minte, o remoldeleaza intr-un fel care strica mica magie careia ii spunem "umanitate", "iubire", "frumos". E intalnirea cu eroii tai, cunoasterea lor in alte contexte decat cele in care i-ai putea puncta cu alte bile albe. E ca atunci cand esti prea curios despre anatomia, suferinta, tragedia umana si, poate, despre cum se moare fiind om. Si in scopul acesta ai sa provoci pe cei din jur, cartile si magistralele Internetului, sa-ti arate, in imagini, grozaviile oamenilor si cum se termina furia lor, orgoliul si dezumanizarea prin care trec, cum se moare intr-un anumit context si ce fac ceilalti in acel moment... Pentru cateva secunde, probabil, ai sa fii asa cum ai stiut ca poti fi, om care invata, care isi completeaza cunostintele, vede, proceseaza si intelege cum sunt lucrurile facute, acoperi o multime de "de ce-uri", legi o sumedenie de idei si imagini. Dar, in general, rezultatul nu e cel scontat; imaginile peste ce anticipasei, prea putin legate de "iubire" si "frumos", noile idei sunt mai sumbre decat cele dinainte, punerea noilor informatii in contextul cotidian devine oarecum iritanta, dezarmanta si te reduce la statutul de organism viu care poate deveni depresiv si atat. Cu totii am "provocat" Internetul, ca pe un mosneag caruia ii spui, infatuat, "sa vad ce poti!", iar rezultatele retunate au fost, desi anticipate, mici ciocane de soc. Da, stiam ce se intampla cand se trece o anumita limita, stiam cum se manifesta violenta extrema fara make-up si efecte speciale, stiam cum au loc accidentele, stiam ce pot face oamenii semenilor lor, insa acum, ca le vedem in detaliu, la discretie, putem pauza si relua de la inceput, devine altceva. Odata cu acumularea de astfel de imagini si filmulete in creier, se smulge o mica parte din noi, partea care condamna fara ezitare astfel de lucruri, partea care simte nealterat de imaginile din jur, partea pe care o numim inocenta, oricat de interpretabil ar fi conceptul, contextul si varsta.
De aceea unele lucruri e mai bine sa le lasi unde sunt. Daca nu esti psihanalist nu e nevoie sa stii in detaliu despre faza oedipala a sexualitatii la copii, nici despre cum se comporta si arata cancerul duodenal daca nu esti doctor. E ok sa stii cat mai multe, sa citesti si sa afli despre tot ce te incojoara, insa unele informatii, care nu sunt in mod obligatoriu necesare, iti denatureaza conceptia despre lume, despre relatiile interumane si, intr-o anumita masuara, iti distruge acea partea de inocenta cu ajutorul careia ai putea intelege sentimentele umane mai usor sau te-ar putea ajuta sa empatizezi intr-o masura mai mare. Desigur, nu tot ce zboara se mananca, asa ca, in functie de personalitate, experienta, cultura si o multime de alti factori sociali, informatiile, de orice natura ar fi ele, pot sa te ajuta sa devii ceea ce poti fi, sa te ridice cat mai sus, sau, din contra, sa nu te ajute. Asa cum informatiile asimilate de noi din marea parte a presei romanesti, in special televiziunile, nu te ajuta, te zapacesc mai mult, te dezinformeaza sau manipuleaza informatiile in functiile de interesele economice, politice si sociale urmarite de o serie de persoane pe care nu le-am putea numai tocmai eroi.
Dar am deviat destul, sa ma apropii de casa de-acum. Am scris despre inocenta si despre mica parte pe care, daca o lasi in pace, te ajuta sa simti cu finete anumite situatii sociale, concepte si creatii umane, cum sunt artele in general, respectul de sine, atentia fata de sentimentele celor din jur si, de ce nu?, iubirea fata de aproapele tau, oricine ar fi acesta.
Loreena Mckennitt creaza si transmite acea inocenta, poezie pe care o intalnesti rar in viata de zi cu zi, si de care faci misto in cele mai multe situatii. Scrie si canta despre aventuri, poeti, legende celtice, perioada medievala, despre Orient, despre navigatori si misticism, iubire si acceptarea dintre oameni. Face muzica pe versurile lui Shakespeare, Lord Tennyson si alti poeti si, cel putin ca si muzician, si-a construit un brand destul de bine conturat, nemaivorbind de calitatea instrumentistilor cu care a lucrat de-a lungul timpului sau vocea-i deosebita.
Loreena Isabel Irene Mckennitt este canadianca, are 52 de ani si a vandut pana acum peste 13 milioane discuri in toata lumea. In viata privata e o femeie simpla, cu tabieturi normale si, poate, ceva mai multa eleganta in spatiul privat decat majoritatea dintre noi; dorea sa devina medic veterinar, insa considera ca muzica a ales-o pe ea mai mult decat ea a ales medicina veterinara. Curioasa fiind despre cultura si, in special, muzica celtica, a invatat sa cante la harpa celtica, curand cantand in locuri publice (asemanator cu recitatul in public practicat de Brian Hugh Warner :P), adica street performance sau trubadurism, pentru banii pe care ii strangea sa-si inregistreze primul album.
In '85 a reusit publicarea albumului Elementals, dupa care a urmat un album de colinde cu influente serioase celtice si restul albumelor au "venit" cu de la sine putere, pentru ca, asemanator cantaretilor de muzica folk, la Loreena muzica nu inseamna 80% munca si 20 % talent, ci 60% placere, restul munca si talent si ce-o mai fi in sufeltul fiecaruia atunci cand isi pune amprenta asupra lumii in care traieste. Odata cu lansarea ei, ca si muzician, pe piata, si-a facut propria casa de discuri, Quinlan Road; printre putinele case de discuri cu o identitate foarte bine definita, care transmite siguranta (orice ai dori sa intelegi prin ea), zone clare de actiune, cunoasterea publicului tinta, o constanta in producerea de informatie (audio, video, texte etc.) si un fel de mostenire lasata oricui ar urma vreodata sa o conduca in viitor. Spre deosebire de mana de fier cu care conduce casa de discuri si alegerea artistilor cu care colaboreaza in producerea albumelor, muzica Loreenei este una semi-cerebrala, putin naiva, uneori melancolica si cu siguranta legata de alte timpuri, poate nu neaparat mai bune, dar mai poetice, mai aproape de individ decat de societate.
In '93 muzica ei a devenit indeajuns de cunoscuta incat sa concerteze in deschiderea lui Mike Oldfield si, pe parcurs, sa primeasca varii oferte de a realiza muzica de film, sau sa-si dea acceptul producatorilor de film sa-i foloseasca unele piese ca si soundtrack-uri. In '98 a gustat, ca majoritatea dintre noi, tragedia pierderii unor oameni dragi, printre care fratele si logodnicul ei. Si, asa cum stim din manuale, experienta sau exemple pe care ni le ofera diverse surse de-a lungul vietii, tragediile creeaza confuzie, creeaza goliciune si, pana la pasul 5, cel al acceptarii, sunt perioade lungi de depresie si stagnare creativa. Insa de cele mai multe ori si mai ales in cazul artistilor, astfel de evenimente dau nastere la creatii si mai profunde sau macar mai cuprinzatoare ca si intelesuri. Astfel, abia in 2006, dupa noua ani de pauza creativa, a aparut penultimul album, An Ancient Muse, un material foarte bine inchegat, cu influente orientale pregnante, la realizarea caruia au participat peste 25 de artisti si s-au folosit o multime de instrumente, unele destul putin cunoscute publicului larg.
O piesa de care as dori sa amintesc in mod special este Caravanserai. Caravanseraiul (lb. persana) este un han situat aproape de drumurile de acces sau cele de comert, unde calatorii se opreau sa-si traga rasuflarea, sa innopteze sau sa-si odihneasca animalele dupa drumurile lungi parcurse. Aceste caravanseraiuri insemnau posibilitatea comertului si a schimburilor de bunuri si informatii, intre Asia, Africa de Nord si Europa sud-estica. Piesa este o poveste, trecerea oamenilor peste urcusurile si coborasurile existentei, zbaterea fiecaruia pana la punctul de odihna, unde caravaseraiul este, deopotriva, salvarea, spatiul de regasire, acasa, locul unde ne confirmam singuri ca toate prin care am trecut vor fi intotdeauna lucruri normale, desi de cele ma multe ori nimicitoare daca intentia de a ajunge acasa se pierde. In acelasi timp, Caravanserai este o poveste de iubire si un pretext, precum al Selmei Lagerlof (Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia), de a prezenta frumusetea dar si aspritatea Naturii Creatoare; viata este inteleasa ca si Steaua Diminetii, un soare care apune sau un val al marii rasturnandu-se peste celelalte, anonim si efemer, o briza calda, la fel de trecatoare, un fulger in nebunia unei furtuni sau un vis, prin care fiecare dintre noi trecem, chemand, tanjind, fugind spre persoana in care ne-am investit iubirea si sinele, drumul spre casa, orice ar insemna ea si oricum ar fi... Instrumentatia este deosebita, ritmata si proportionata corect in ansamblul ei, iar vocea e melancolica, puternica si sensibila in acelasi timp, imbibata de viata atator oameni din alte timpuri, propriile-i amintiri si o foarte fina culoare de depresie, insa nu o depresie covarsitoare, dar una de acceptare, tristete si, poate, frustrare absolut normala.
An Ancient Muse il gasesc ca fiind cel mai complex, matur si nostalgic album al Loreenei Mckennitt, bijuterie accesibila fiecarei minti, indiferent de varsta, situatie sociala, apartenenta culturala sau sex.
Un alt lucru peste care nu pot sa trec fara sa spun doua vorbe, este prestatia live a Loreenei. Am vazut si ascultat variante live a nenumarati artisti si trupe, insa pana acum nu am intalnit nici un artist care sa o intreaca pe Loreena Mckennitt. Vocea nu o tradeaza in nici un fel, nimic nu tremura, nici un instrument nu o ia pe alaturi, nici un falseu nu-ti atinge timpanul. Da, veti spune, dar nu ai ascultat formatia X sau artistul Y. Asa este. Poate preconceptie, insa am impresia ca Loreena bate cam tot ce am vazut pana acum.
Personal, am luat contact cu muzica ei in perioada de adolescenta, m-a impresionat in mai multe feluri si, inca nu stiu de ce, nu am avut niciodata curaj sa scriu despre ea. Undeva acolo, cred ca mi-era teama sa nu-i stirbesc din creatie, sa nu pierd in textul meu tocmai acel lucru care o face deosebita fata de toti ceilalti muzicieni, nu doar vocea, instrumentatia, temele alese si calitatea versurilor, insa inocenta. O intalnesti rar si o simti si mai rar...
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   2 februarie 2010: Despre hidraulofon, aerofon, pirofon sau gravicord... muzica altfelObiecte casnice, industriale, bucati de metal, materiale plastice... Arta, muzica... Poate parea snob si inutil de complicat, dar asta daca uitam ca ritmul exista de cand lumea si se poate bate cu degetele pe o bucata de lemn. Poate parea invoator si sofisticat, dar creatorii de instrumente alternative, experimentale, de curiozitati instrumentale, exista cel putin de la inceputul secolului trecut. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   27 ianuarie 2010: 7 pentru 6...Sau 7 Piese pentru 6 dimineata.
Este sase, sase dimineata, ma urmareste aceasta ora de ceva vreme, de cele mai multe ori m-a prins treaz rasfoind pagini din arhivele infinite ale domnului Google dar de vreo doua saptamani acest program nocturn a disparut, adorm odata cu gainile si ma trezesc brusc la ora sase. La inceput nu i-am dat importanta acestui fapt dar repetandu-se cu o nerusinare extraordinara am inceput sa-mi pun intrebari. De ce? De ce sase? [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   26 ianuarie 2010: New Wave in muzica clasica- Romanian Piano TrioIntr-o zi am urcat intr-un taxi in Bucuresti si am incremenit de uimire. De la cd playerul taxiului se putea auzi, nici prea tare, nici prea incet, muzica simfonica. Probabil ca, foarte surprinsa, am uitat sa spun destinatia, pentru ca soferul, un barbat la vreo 50 de ani, m-a intrebat el incotro, si a adaugat ca ii place mult Beethoven si se bucura ca poate sa ofere si calatorilor altceva decat renumitele manele ce rasuna triumfatoare din cele mai multe taxiuri bucurestene. A urmat o discutie in care eu puneam tot felul de intrebari stupide pe marginea preferintelor muzicale ale soferului. Omul chiar avea cultura muzicala, a vorbit mult despre Mozart si Beethoven, despre sentimentul de calm si starea de bine pe care ti-o ofera muzica acestora, mai ales la volan, in Bucuresti. Am zambit, intelegandu-l. Drumul impotmolit in
traficul crancen al capitalei, mi s-a parut mai scurt ca niciodata. Ajunsa la destinatie, i-am multumit soferului pentru « calatoria muzicala » care intr-adevar made my day.
A scoate lucrurile din locurile comune da nastere ineditului si creeaza diferente surpinzatoare. De multe ori, in sala de spectacol a Filarmonicii, am simtit ca muzica a- toate-cuprinzatoare a orchestrei asezate in forma de semicerc pe scena indepartata se risipeste si trece pe langa mine, despartindu-se in franturi sonore pe care le captam disparat, cu neatentia tipica ascultatorului neavizat. Deseori, la finalul cate unui concert imi faceam mustrari de constiinta pentru absenta mea prezenta acolo.
Diferenta s-a produs atunci cand « i-am cunoscut » pe Romanian Piano Trio. Trei tineri, un violinist, un pianist, un violoncelist, sustineau un concert gratuit in oras, la care mi s-a recomandat sa merg. Pe scena, cei trei au aparut, contrar asteptarilor si pretentiilor inradacinate ale unui concert de muzica de camera, intr-o tinuta casual care lasa se se vada tricourile personalizate cu brandul sponsorului principal al turneului lor. Pura metoda de marketing, mi-am spus, oarecum contrariata, dar atunci cand violonistul Alexandru Tomescu, a explicat ca alegerea vestimentatiei are la baza si un alt motiv decat acela de a face reclama, m-am linistit : Romanian Piano Trio isi propun sa reduca distanta dintre muzicieni si public tocmai prin a cocheta cu ideea de accesibilitate a muzicii clasice. Asta implica « a-i cobori de pe soclu » pe compozitori, dupa cum Alexandru Tomescu insusi sustine, si a-i readuce in randul ascultatorilor, fara pretentii, fara aparente inutile, si urme de snobism. Curiozitatea mi-a fost astfel starnita si, pana la finalul concertului, m-am lasat impresionata de vitalitatea pe care cele trei instrumente o emanau, manuite fiind cu o naturalete si o pasiune evidente de catre cei trei muzicinei. Beethoven, Mendelson-Bartholdy, Piazzola (pe care nu il mai ascultasem pana atunci) mi s-au parut neasteptat de vii, fiind mai aproape de noi, cei care populam, incantati si zambitori, o sala mult prea mica.
Astfel, schimband oarecum nota muzicala a siteului, va recomand Romania Piano Trio. Alexandru Tomescu (vioara), Horia Mihail (pian), Razvan Suma (violoncel), au studiat in strainatate (Elvetia, State, Anglia cel putin), dar au preferat sa revina in tara. Isi propun, cu fiecare concert, sa revitalizeze muzica de camera si sa o prezinte intr-o maniera tinereasca si entuziasta publicului.
De obicei Alexandru Tomescu, cel care a primit in 2007 dreptul de a canta la o vioara Stadivarius-Elder-Voicu timp de 5 ani, tine un discurs simpatic si relaxat la inceputul concertelor. Pe parcurs s-ar putea sa il auziti si pe Razvan Suma explicand de ce interventiile lui muzicale sunt uneori mai putine (se intelege, nu toti compozitorii, fie ei celebri, au dedicat parti ample violoncelului), iar dincolo de asta muzica pe care cei trei o interpreteaza, armonia instrumentelor, dar si a muzicienilor, reusesc sa te atinga in mod surpinzator, fara eforturi de concentrare.
Jucausul site al trioului este o alta dovada clara a dorintei de imprietenire cu publicul, si de impartasire a laturei surprinzatoare pe care muzica simfonica o poate dezvalui : http://www.musiconlg.ro/turneu.html . Se spune despre cei trei muzicieni ca au o abordare occidentala, de aici nevoia dialogului permanent cu publicul, atat de pe scena cat si prin intermediul blogului unde impartasesc impresii din turnee.
Din pacate, inregistrari de buna calitate ale concertelor Romanian Piano Trio nu prea se gasesc inca pe internet. Site-ul lor poate fi insa un punct de plecare si descoperire a fascinatiei pentru muzica de camera si cea clasica in general, intr-o maniera relaxata dara totusi incitanta.
Surse:
(http://www.romanianpianotrio.ro/artisti.htm).
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=qJmS2xX8KOk{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=7UaTpRUU--E{/rokbox}
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   26 ianuarie 2010: Death Cab for Cutie – Drive well, sleep carefullyImi place tot mai mult sa tac. Sa ma ascund, sa ma chitesc, sa zambesc fals si sa nu le spun ca n-au dreptate. Mi-e teama ca nu-i bine, dar lipseste curajul unui nou inceput. Sunt ca voi, pe aceeasi orizontala pe care mie imi place s-o cred verticalitate, cu aceleasi nopti nedormite si cafele baute intr-o graba nefireasca. Ma simt de parca as retrai adolescenta. Ciudat, pentru ca imi amintesc ca am trait-o destul de intens de prima data si mi-a cam ajuns. Nervozitate, nonsens, lipsa unui loc in lumea asta... sunt chestii pe care le simti o data si mergi mai departe. Cresti, termini o scoala, iti faci o asa numita carte de munca, de parca ai avea ceva interesant de citit in ea, eventual o noua familie si gata. Esti bine. Esti... suficient. Lumea celor multi te adopta si incepi sa gandesti ca ei, sa te pierzi in cotidian si sa uiti ca timpul merge si fara baterii. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   21 ianuarie 2010: 7 Piese pentru sfarsitul lumiiCu toate ca intrebarea pe care urmeaza sa o adresez nu e tocmai una ce necesita un consum mare de resorturi interioare, si nicidecum una la care meditezi in fiecare zi, nu pot sa nu imi rascolesc imaginatia si sa intreb: daca ar veni sfarsitul lumii, ce playlist ar alege Marele Creator (cinefilic vorbind, Marele Regizor) pentru a rula in background? Aceasta este intrebarea!
Trebuie sa existe, dincolo de evidentul death metal, anumite melodii care ar cantari lumea intr-un pumn si ar sensibiliza universul, spargand boxele funerare ale pamantului. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   20 ianuarie 2010: Nicolas Simion - manipularea genetica a muziciiBlamata sau incurajata, manipularea genetica devine din ce in ce mai mult parte a vietii noastre. In laboratoarele din toata lumea, ADN-ul diferitelor bacterii, plante sau animale este privit ca un joc de Lego, este desfacut si reconfigurat in numele stiintei. ADN-ul muzicii este greu de modificat fara ca din acest proces sa iasa un Frankenstein sonor. Unii reusesc sa evite acest lucru. Simion Nicolas este unul dintre ei. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   18 ianuarie 2010: Weather Report – Muzici bune in “vremuri grele”Weather Report este, alaturi de Mahavishnu Orchestra si Return to Forever, una din trupele emblematice de jazz-fusion ale anilor '70 si cea care imi place, poate, cel mai putin dintre ele. Cu Pastorius, Moreira, Shorter, Bailey sau Zawinul in componenta e greu sa spui lucruri noi sau originale despre un asemenea grup si, ca si in alte cazuri (cand scrisesem despre Davis...), nu poti epuiza esentialul in cele cateva randuri ale unui articol de blog, deci se va impune o revenire. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   11 ianuarie 2010: Herman DuneHerman Dune e un ex-trio, actual duo muzical, sub al carui nume se ascund doi barbosi simpatici, rebeli si habarnisti: David-Ivar si Néman. André, fratele lui David, statea si el linistit sub acest nume, pana cand, in 2006, a simtit nevoia sa inceapa alte proiecte, si a plecat. Din anul 1999, de cand au decis sa lase costumele sofisticate pentru bussinessmen-i, si joburile de la 9 la 17 pentru oamenii “mari”, cei de la Herman Dune si-au materializat creativitatea in noua albume oficiale.
Muzica celor de la Herman Dune poate sa fie oarecum asociata brandului folk, insa acesti flacai au cu siguranta propria ardere si indraznesc sa mearga impotriva stilului traditional, sa il scuture de clisee, sa il reinventeze si sa ii adauge o amprenta personala.
De-a lungul intregii cariere de cantari live, David-Ivar (responsabil de chitara, versuri si voce) si Néman (responsabil de percutie si uneori backing vocals) au stat destul de departe de paranoicul ochi al mediei, de vreme ce singurele rumori pe care aceasta a putut-o genera pentru rating a fost cea legata de originea lor. Unii ii prezinta drept francezi, altii ii vad elvetieni, iar ei, fiind o combinatie dintre aceste doua variante, se amuza intrebandu-se de ce e macar relevant subiectul.
Pana la a ajunge sa reprezinte ceea ce azi se numeste Herman Dune, cei doi s-au omenit cu discuri muzicale bine alese, printre care si cele de la Ray Charles, Chuck Berry, The Beatles, The Rolling Stones, Johnny Cash, Bob Dylan, Leonard Cohen, The Velvet Underground, Lou Reed, The Silver Jews, iar influentele discurilor au fost aproape inevitabile. In perioada de inceput, Herman Dune a semnat cu case de discuri indie, pana cand le-a epuizat si a trecut la ceva mai serios din punct de vedere al calitatii sunetului si al distributiei. Insa oricum ar fi promovati, cei de la Herman Dune compun muzica avand la baza numai chitara si vocea, caci numai acolo poate fi captat mesajul, esenta care sustine de la sine cantecul. Daca mai tarziu, in studio, acestora li se adauga si alte aranjamente precum backing vocals, o trompeta, si o masterizare adecvata, atunci e si mai bine. In concerte insa, Herman Dune isi canta piesele exact asa cum simt pe moment. Live-ul e live, si oricum, daca stai sa te gandesti, pe scena sunt deja prea multi artisti robotizati, preocupati in a reproduce sunetul original inregistrat pe cd, care uita sa se mai bucure de prestatia live. Cand Herman Dune sustine o cantare, piesele sunt improvizate in functie de cheful artistilor si de atmosfera, iar asta poate implica o singura chitara acustica sau o scena plina de instrumente si backing vocals. Percutia e intotdeauna bine tinuta in frau de Neman, care executa bataile simplu si cu gust pe instrumente diverse, alese dupa criterii de curiozitate: bongos, tobe, sau pe scurt, orice ar invita ascultatorii la zbenguiala.
Cu modul lor naiv si glumet de a privi lumea, jucandu-se parca de-a oamenii mari pe o scena mustind de roluri impunatoare, cei doi iti pot intra repede sub piele. Maniera in care liristul David jongleaza cu versurile tradeaza modul in care acesta se joaca entuziasmat si cu fiecare zi din viata.
Unele cantece iti insufla sentimentul ca au fost scrise pe drum, intre doua destinatii de turneu, in starea aceea de reverie, in care privesti pe geam in timp ce mintea ta zboara cu o viteza nedeterminata inspre cele mai puerile amintiri ale primelor iubiri. Sunt cantece relaxante, de drum lung, menite parca sa fie pasate de la un calator la altul. Melodiile sunt la granita dintre umor si depresie, stralucind a melancolie ritmata. Totul vine soptit dintr-o inima calda, care se joaca doar de-a omul cu sange rece.
Cel mai mult si cel mai mult le place sa cante despre iubire, in orice forme sau dimensiuni li s-ar revela aceasta, fara a pretinde insa ca o cunosc indeajuns de bine incat sa se opreasca din a o experimenta.
Romantici greu de convertit, cu un aer boem, cameleonic, cei doi descriu iubirea; stii tu, sentimentul acela care vine la fix la intalnire exact atunci cand nu planuiai, exact cand aveai o tona de lucruri de facut. Incet-incet, afli despre tendinta iubitilor de a-si prescurta numele pentru a-si exprima afectiunea, si, in scurt timp stii sa iti manuiesti perechea la fel de usor cum pornesti un dvd. Dupa ce toate cuvintele au fost rostite, si pe cer apare un soare mare si lenes, ii soptesti iubitei sa plece sau daca nu, atunci sa te lase sa o lasi sa te salveze. Uneori, viata are acel fel ciudat de a te face sa te simti asemeni unui gigant pe umerii unui pitic, si, chiar daca numai tu stii ca ai descoperit odata un rai la sase metri sub pamant, jumatatea ta e singura persoana de care ai nevoie pentru a te simti “acasa”.
In viziunea Herman Dune, iubita e acea persoana care doarme angelic pe o perna pufoasa in timp ce tu iti doresti sa ii penetrezi creierul ca un software comfortabil, si sa dai “delete” grijilor. Uneori, cu tristete, ea iti arunca acea privire de parca ar trebui sa iti gasesti un job, si tot ce poti sa zici e “Nu pune intrebari daca nu vrei sa afli raspunsurile”. Tot ce vrei e ca iubita sa ramana indiferent de temperatura de afara, si sa te faca sa te simti funky in continuare, insa parca ceva iti spune ca nu e exclus ca ea sa dispara cand apa se raceste si ingheata pe lac. Iubita iti poate fi cel mai bun prieten, desi uneori e ironic cum ea il venereaza pe Iisus cand tu esti evreu. Insa ce mai conteaza? Exista iubire! Si cand exista iubire, poti sa privesti amaraciunea cu umor si sa crezi sa soarele zambeste la glumele tale.
Muzica Herman Dune nu e tocmai una ce miroase a rigurozitate si seriozitate de maestru, insa frumusetea ei consta tocmai in simplitatea si onestitatea mesajului, calitati rar intalnite intr-o lume atat de modificata genetic ca cea de azi.
Acestea fiind scrise, iti recomand sa te lasi aici si acum cuprins de muzica lor, si, cine stie, poate ca vei constata ca nu iti mai vine sa treci inca o zi fara un pic de Herman Dune.
Auditie placuta!
Herman Dune - Try To Think About Me
Herman Dune - Next Year In Zion mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   22 decembrie 2009: Mauser - ARTillery's BandDe pe plaiurile noastre mioritice va prezint o trupa, din pacate, prea putin cunoscuta dar cu o muzica extraordinar de buna, ritmata, plina de energie si mai ales arta si pasiune. Cei patru baieti, Toma - voce, Dan - chitara, Cosmin - tobe, Adi - bass formeaza in anul 2006 trupa Mauser, numele fiind inspirat din celebrul pistol nemtesc, Mauser C96. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   18 decembrie 2009: Top 7 piese de zdranganit la chitara pentru incepatoriCeva imi spune ca in interiorul multora dintre noi a existat dorinta de a canta la un instrument, de a fi mai aproape de muzica. Insa cum adolescenta e perioada in care faurim un sac de dorinte, urmand ca mai tarziu sa facem curatenie si sa ne mai debarasam de cateva vise irealizabile, putini trecem si la fapte. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   4 decembrie 2009: Muzica si spiritualismTin sa imi cer mii de scuze pentru absenta mea indelungata, dar acum am reusit sa imi fac ceva timp dupa ce am reusit cumva sa imi organizez timpul pentru facultate, munca, chitara si ca sa fiu sincer sa trec peste lenea care m-a lovit in ultima perioada. Acum sa na uitam de ce ne aflam pe "Muzica Nu Ucide" va las cu un articol in care am incercat sa dau tot ce se putea. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   30 noiembrie 2009: !KUNG, muzica tribală mai veche decat lumeaData trecută cineva remarca intr-un comentariu ca percutia traditionala coreană seamana cu muzica tribala. De aici si ideea articolului de astazi, pentru o mai buna comparatie (multumesc ). [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   30 noiembrie 2009: Moby – Wait for meDeseori, de pe geamul de la serviciu, se intampla sa vad acelasi tip chelios cu alura de Moby. Putin mai inalt decat adevaratul Moby si mai putin anxios. Imi imaginez ca e fascinat de David Bowie si ca ii place sa petreaca dupa-amiezile plimbandu-se pe alei fara o tinta precisa, savurand linistit un sandvis Pampagnia (cu paine ciabata, masline, usturoi, ardei rosii bine copti, busuioc, uleiuri infuzate, rosii proaspete si ceapa rosie) in timp ce se uita la tine dojenitor cum te infrupti din puiul tau bine rumenit de la KFC. Ti-ar spune: „Sandvisul meu e fantastic, in schimb tu te-ai putea uita in ochii animalului pe care il degusti pentru a-i spune: stii, apetitul meu este mai important decat suferinta ta...?”. Probabil ca ti-ar povesti putin despre macelarirea delfinilor in Japonia, despre despre puterea muzicii de a vindeca trupul, despre „network neutrality”, libertarianism, violenta domestica, problemele din Tibet sau tragedia africana. Te-ai simti stingher, ti-ar veni sa-i arunci cu un os in cap pentru ca ti-a stricat masa, dar in adancul constiintei tale vei realiza complicitatea in care te scalzi zi de zi...
As putea spune despre Moby ca e genul de om care nu face degeaba umbra pamantului. Traieste frumos in apartamentul sau transformat in studio de inregistrari din Manhattan, mai mult decat viabil din punct de vedere ergonomic, unde isi ofera placerea de a face lucrurile bune in care crede sa se intample. Multe lucruri s-au intamplat de la prima sa inregistrare (la 10 ani) pe un reportofon imprumutat de la bunicu’ pe care a imprimat sunetul unui morcov taiat de mama sa hipioata.
Trecut de 40 de ani, Moby e genul de muzician care experimenteaza mereu in „laboratorul” sau cu acea liniste interioara pe care multi artisti din generatia sa au uitat-o. Iata gandurile sale despre viitor, dezvaluite intr-un interviu: "... there's an epidemic in New York and probably in a lot of big cities where people get to a certain level of success and then they continue working and driving themselves crazy even though they don't need to. So my hope for the future is that I'm not one of those guys who's 55 years old and having a triple-bypass and peptic ulcers and screaming at your assistant. I see so many people who are making tons and tons of money and they still wake up every day angry. I'd much rather wake up and go ride my bike and play with dogs and write music.” Si asta si face...
In vara, Moby a lansat Wait for me, album inregistrat integral in studioul sau personal din dormitor . E un album mai special, pentru care a lucrat un an de zile, colaborand cu prieteni apropiati, si spre surprinderea multora, deloc comercial. De ce spre surprinderea? Nu mai este de mult un secret pentru nimeni ca toate melodiile de pe Play (1999) au fost folosite in reclame sau ca soundtrack-uri, devenind cel mai comercial album din toate timpurile. In spatele acestei actiuni mercantile, insa, se afla, asa cum el insusi a marturisit, dorinta de a transmite maselor muzica sa, care prea putin se preta cu difuzarea radio.
Lasand deoparte acuzatiile de ipocrizie si alte grozavii nascocite de presa, Wait for me chiar este un album extraordinar, care se apropie usor de 5 stele. Daca nu ma insel, prima recenzie publicata pe Muzica Nu Ucide a fost despre Moby si muzica sa crepusculara. Spiritualitatea muzicii sale de pe albumele “Play” (1999) si “18”(2002) care parea mai mult accidentala, si-a gasit vocatia in „wait for me”, cel mai personal album al sau, inspirat de un discurs despre creativitate tinut de David Lynch la Premiile Bafta, in Marea Britanie. Cu alte cuvinte, Moby a vrut sa creeze un album fara presiuni de marketing, fara nici cel mai mic gand legat de intrebarea daca va fi sau nu primit bine de piata muzicala. Si din acest experiment, facut din pasiune si fara constrangeri, a iesit ceva grozav. N-o sa auzi in club melodiile de pe acest album si nici nu se preteaza la auditii dinamice, gen fitness, jogging sau tot ce tine de miscarea miscarea concentrata a mai multor grupe de muschi din corpul tau. „Wait for me” se asculta cu acea parte imponderabila din tine pe care o numim generic „suflet” sau „constiinta” ,daca vrei.
100% handmade si 100% soulmade.
Artistul a vrut ca acest album sa poata fi ascultat ca un intreg, melodiile sa se completeze reciproc, sa existe o comuniune subliminala intre piesele care il compun. Si doamne cum a reusit! Ascultat de la un capat la celalalt, dintr-o rasuflare, il vei gasi aproape cinematic. Pentru Moby albumul suna „ca o iesire in New York in toata ciudatenia, sexualitatea, dezorientarea, celebrarea si haosul sau constrangator”. Ceea ce iubeam la muzica lui Moby si gaseam fragmentar in celelalte albume ale sale, gasesc acum in „Wait for me”: chillout somnolent, clasic instrumental, fragil si evocativ, electronic potolit, bizar si nocturn, insertii trip-hop si voci necunoscute care te vot bantui mult timp dupa ce albumul se va fi terminat. Un album eclectic si atmosferic care inca de la primele note tradeaza directia intregului album. Intro-ul Division e o mica bijuterie muzicala; tanguitor, cathartic, aproape feeric prin melodicitatea sa generoasa, imi aduce aminte de senzatia de spatiu infinit, de imponderabilitatea din „Great Escape’ (albumul „18”). [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   27 noiembrie 2009: Discordless - 148 light yearsTe-ai gandit vreodata cum ar fi daca intr-un al cincilea anotimp, ar ploua cu sunete? Si, mai ales, daca tu ai putea alege cum sa simti ploaia? Care strop muzical cade in care loc, care picur mai incolo, care mai la dreapta, care mai des, care mai ales? Cum ar fi daca ar ploua cu sunete? Intrebarile acestea au venit o data cu ascultarea unor influente/genuri muzicale indraznete si total noi pentru urechea mea, si anume, Industrial, Experimental, Electroacoustic, Noise, precum si o data cu descoperirea unei formatii neasteptat de bune intr-ale calitatii sunetului, si totusi, neasteptat de necunoscute pentru urechile nefamiliarizate genului: formatia Discordless. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   25 noiembrie 2009: BigBang - Pasarile salbatice ale NorduluiCu ceva timp in urma m-am indragostit de spatiul nordic. Cunoscandu-l treptat, m-am lasat cucerita si de muzica lui. De la ceva vreme incoace , mi-am dat seama ca mai ales descoperirea de formatii nestiute, de melodii noi, ma face nespus de fericita. Astfel am intrat intr-un joc de shuffling muzical, in care noul si redescoperirile from a time perspective se imbina. Un fel de playlisting permanent.
Ultima mea descoperire muzicala are aparenta unui ground zero: Bigbang sunt norvegieni si scot albume inca din 1995. In prezent sunt una din cele mai apreciate trupe rock din Norvegia, desi din 2007 cei trei membri ai trupei s-au stabilit in SUA de unde continua sa impresioneze cu noutati muzicale.
Nu doar numele trupei lasa impresia de inceput from scratch de care pomeneam mai sus, ci, pe alocuri, si stilul muzical abordat de acestia: retro-rockul este la mare moda in Scandinavia, iar Bigbang ii sunt fideli.
Acordurile de muzica country (ca in EP-ul Girl in Olso, 2000), cele punk (ca in Hurricane Boy, de pe albumul From Acid to Zen, 2008), trimit undeva la atmosfera anilor 60-70.
Øystein Greni, solistul si compozitorul trupei, este, de altfel, fiul unui cantaret de muzica soul, Thor Sigbjør Greni, membru in anii 60/70 al formatiei norvegiene de soul, Undertakers Circus. Øystein si-a inceput cariera muzicala dupa ce un accident destul de grav l-a adus in imposibilitatea de a face skateboard la nivel profesionist. Si iata-l, alaturi de Erik Tresselt si Christen Engen, la microfon, la chitara, in fata publicului, impartasindu-i acestuia nu doar pasiunea lor pentru muzica, dar si dispozitia catre meditativ si solemnitate, asa cum se intampla mai ales cu ultimul lor album, Edendale, 2009. Isabel, una din piesele albumului, a fost pentru mine revelatoare, mai ales datorita instrumentalului vibrant, a refrenului care ti se imprima in minte si isi cere dreptul de a fi ascultat over and over again.
Versurile au greutate, fiind in deplina armonie cu atmosfera pe care acordurile de chitara o creeaza: momentulu unui sfarsit de drum, incert, dar plin de posibilitatea descoperirii a ceea ce nimeni altcineva nu a reusit vreodata. O experienta auditiva pe cat de diafana pe atat de pregnanta: "And once again hear the pearl/fishers sing".
Play Louder este o alta piesa de pe ultimul album care merita asculatata si care dovedeste maturitatea la care au ajuns membrii fromatiei. Ritmul este mai alert si totusi se insista pe partea instrumentala atent studiata. Este, de altfel, unul din meritele Bigbang de a se fi facut auzita louder and louder si de a produce "frontside rock and roll", pentru a cita titlul albumului omonim din 2002.
Descoperindu-i pe Bigbang in a nutshell cere, de semenea, o revitalizare muzicala pe care poate doar glasul grav al unei pasari slabatice o poate aduce.
Wild Bird, o piesa mai veche de pe albumul Electric Psalmbook, 1999, propune o astfel de experienta from "a pole set up Norwegian style".
Auditie placuta!
BigBang :
Øystein Greni
Olaf Olsen
Nikolai Eilertsen
Albume BigBang :
2009 - Edendale
2008 - From Acid To Zen
2007 - Too Much Yang
2005 - Poetic Terrorism
2003 - Radio Radio TV Sleep
2002 - Frontside Rock'n'Roll
2001 - Girl In Oslo EP (EU)
2000 - Clouds Rolling By
1999 - Electric Psalmbook
1995 - Waxed
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=VyL96FD4zs8{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=afiXxZBbmkE{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=WCrlepJ6P2w{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=XpF2qP6epOI{/rokbox}
{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=en7ZFOrWbnY{/rokbox}
mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   24 noiembrie 2009: Jazzadezz - Casa somnuluiJazzadezz e un laborator de vise, un fel de casa a somnului in care se fac experimente induse de Hypnos. Muzica de acolo e o potiune pe care o dai pe gat ziua si al carei efect il resimti noaptea, atunci cand te trezesti imbracat in mici bule de transpiratie si simti ca esti tras din pat de fluturi nascociti din note muzicale. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   13 noiembrie 2009: Samul noriStiu ca, de obicei, nu este genul de muzica despre care am obisnuit sa scriu, insa, de ceva vreme, am avut ocazia sa ascult tot felul de nebunii sonore si mi s-a parut ca ar fi pacat sa le trec cu vederea. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|   12 noiembrie 2009: Alms for Shanti – concurs de barci viteza pe GangeDaca esti „verde” si vrei sa economisesti curent electric, poti sa recurgi la diferite forme de energie alternativa. Muzica este o astfel de resursa energetica. Sigur, nu poti sa obtii cu ajutorul ei suficienta enrgie pentru a alimenta masina de spalat in care ti-ai aruncat tricoul stropit cu bere la concertul rock la care ai fost cu o seara in urma. Cu toate acestea, mai ca as paria ca daca iti lasi telefonul descarcat langa difuzoare in timp ce din ele sar stropi din Super-bol, acumulatorul se va incarca indeajuns pentru a-ti suna un amic ca sa-i spui sa asculte piesa. [...] mai putin de 5 vizualizari [mai multe stiri despre muzica nu ucide, recenzii muzica, rock, punk, pop, folk, electro, metal, industrail, bossa nova]
|
< | Pagina 1 | >
|
|